Menelas Chircu, un Mecena râmnicean participant la sărbătorirea Centenarului Revoluției din anul 1821

Deși pentru fostul județ Râmnicu Sărat s-ar putea prezenta un lung șir de nume ce s-au impus prin realizări în diverse domenii, una din figurile reprezentative, cu implicații în viața politică, economică, dar mai ales culturală, cel despre care s-a spus la moartea sa, survenită la 21 decembrie 1940, că „s-a dus și ultimul boier al Râmnicului”, nimeni altul decât cel care a fost un nume-simbol, Menelas Chircu. Credem că merită să i se acorde mai mult interes, folosindu-ne și de lucrarea biografului său, Teodor Baciu, ­su­gestiv intitulată „O viață aleasă”. A scris astfel, cu mult talent și sensibilitate, despre omul pe care l-a cunoscut în zilele de bejenie din anii primei conflagrații mondiale, când s-au refugiat la Odessa, pe care apoi l-a revăzut la București, la serbările ocazionate de m­arcarea centenarului ­Re­voluției lui Tudor Vladimirescu, la Râmnicu Sărat, la conferința sugestiv intitulată „Sufletul nostru românesc” și la Șezătorile „Chindiei”.

Menționează că s-a bucurat de prietenia unor mari politicieni ai timpului: P.P. Carp, Alexandru Marghi­loman, Menelas  Ghermani, nașul său de botez, a pictorului Nicolae Grigorescu și scriitorilor Alexandru Vlahuță și Barbu Ștefănescu Delavrancea, George Ranetti, Nichifor Crainic, autorul cărții prezentându-l ca pe  un mare iubitor de literatură, „iubind până la fanatism tot ce era românesc… redeșteptător al obiceiurilor noastre strămoșești, portul, cântecul și jocul național”, motiv pentru care a cutreierat nu numai zona, ci aproape întreaga țară, dornic să culeagă de „la obârșie, adevăratele porturi, cântece și jocuri românești”. Iar ca să ne putem face o imagine cât mai fidelă despre cine a fost Menelas Chircu, prefațatorul cărții, Radu Cosmin, notează: „Boier fără ifose, gospodar neîntrecut, îmbogățit prin muncă harnică și stăruitoare, om evlavios și darnic, filantrop fără paradă… prieten de nădejde și român până în toate fibrele lui”.

Iubind cu pasiune ­mu­zica populară românească și portul, a înființat, în ideea păstrării tradițiilor, Societatea de Jocuri, Port și Muzică „Chindia” (1912). Alcătuită din șapte perechi de dansatori în costume naționale specifice zonei Râmnicului (costume din cele două zone tradiționale, Buda-Dănulești-Dumitrești și Dumitrești-Chiojdeni-Bisoca) și un taraf de trei lăutari, din care unul cu cobză, ansamblul „Chindia” avea în repertoriu 17 jocuri: „Hora în două părți”, „Hora în dreapta”, „Ciobănașul”, „Jianul”, „Iancu”, „Dura”, „Ca la Breaza”, „Alunelul”, „Țigăneasca”, „Ca la ușa cortului”, „Basarabeanca”, „Sârba”, „Zuralia”, „Oița”, „Brâul”, „Floricica” și „Ceasornicul”.

A călătorit prin tot județul și a cunoscut direct viața oamenilor, iar în zilele de sărbătoare asista la horele țărănești,  în scurt timp  devenind nu numai un bun cunoscător al dansurilor populare, dar și un neîntrecut interpret. Activitatea societății, al cărui nume provine de la jocul popular românesc omonim, ajunge în scurt timp să fie cunoscută și în afara granițelor județului, fiind invitată la serate organizate la București. Cu o scurtă întrerupere în anii Primului  Război Mondial, „Chindia” își reia activitatea, între alte manifestări fiind și participarea la serbările organizate la Teatrul Național din București, cu prilejul Centenarului Tudor Vladimirescu (1921). Menelas Chircu, în vârstă de 57 de ani, și dansatorii săi, au fost călduros felicitați de către Regele Ferdinand și Regina Maria.

Lui i se datorează organizarea horelor tradițio­nale de la Jitia, cu participarea tinerilor din alte șapte sate, prilej de adevă­rată paradă a costumului popular, pentru cel mai frumos și autentic costum fiind oferit un premiu de 500-1.000 de lei. Permanent, în perioada decembrie–aprilie, aveau loc serate de jocuri și costume. Varietatea și complexitatea acțiunilor organizate a impus din ce în ce mai mult societatea, astfel că se organizează turnee la Buzău, Brăila, Sibiu, Craiova, Tecuci, Focșani și Chișinău, iar din 1934, sub conducerea celor doi fii ai lui Menelas Chircu, Radu (viitor inginer) și Menelas (viitor magistrat) la Viena (1934), Istanbul (1935), Berlin (1936), Oslo (1937), Roma (1938), Coasta de Azur (1938 și 1939).

Menelas Chircu jr. (21 martie 1903, Valea Râmni­cului – 20 septembrie 1995, Râmnicu Sărat), fiul lui Menelas și Elena, deținea în 1940, la Vâlcelele, 1400 ha și  două ferme model moștenite de la tatăl său. Deși Menelas Chircu jr. nu s-a căsătorit, fina sa, doamna Silvia Măinea, precizează că are peste 20 de copii nelegitimi, rodul legăturilor cu membre ale ansamblului folcloric „Chindia”.

Totodată, tatăl său a avut un rol important la înființarea Societății „Hora Unirii” din Focșani și „Alunelul” din București (1937), iar din dragoste pentru natură și frumusețile ei, a organizat nenumărate excursii în Munții Râmnicului, Vrancei și Buzăului. Are prilejul ca, prin intermediul lui Al. Vlahuță, să-l cunoască pe Nicolae ­Gri­gorescu, care îi va dărui câteva din celebrele sale pânze și anume ,,Bisoceanca”, ,,Ciobanul”, ,,Car cu boi”, ,,Corturile”, ,,În zăvoi”. Mulți ani mai târziu, la expoziția organizată la Liceul „Al. Vlahuță”, unde arhitectul Petre Antonescu expune schițele color ale caselor din zona de munte a Râmnicului și o colecție de scoarțe românești, vor figura și câteva din tablourile lui N. Grigorescu, ,,În luminiș“, ,,Profil pierdut”, ,,Car cu boi”, ,,Corturile”, ,,Ciobanii”, ,,Popas la han” și separat, pe un splendid covor de Bisoca, ,,Bisoceanca”, toate din colecția lui Menelas Chircu. Într-o scrisoare către Menelas Chircu, Nicolae Grigorescu îi spune: ,,Distins prieten! Știu cât de mult iubești costumul național. Știu, și din cât te cunosc eu, dar mai ales din felul cum mi-a înfățișat aceasta fratele Alecu (Vlahuță, n. n.) cu care adesea ai străbătut plaiurile Râmnicului. Pentru acest motiv ți-am reținut BISOCEANCA. Este o inspirație a dumitale. Este tot așa de frumoasă cum am cunoscut-o eu și mai mult dumneata. Am imortalizat prin asta costumul județului D-tale și un tip de munteancă. Cred că-ți va fi pe plac”. Împreună cu Al. Zamfirescu și Ghiță Negulescu, a constituit un comitet de inițiativă pentru ridicarea unui bust lui Al. Vlahuță, lucrare rea­lizată de Oscar Späthe și dezvelită la 25 aprilie 1937. A cules și publicat folclor în „Analele Râmnicului” (1923) și „Foaia Râmnicului” (1933). L-a sprijinit pe Octavian Moșescu la întocmirea studiului ,,Râmnicu Sărat-Călău­ză”, ­editat la Râmnicu Sărat în 1935.

Ca politician, a fost membru al Partidului Conservator, bun prieten cu P. P. Carp și Al. Marghiloman, fiind desemnat deputat și senator (între 1881 și 1904), din partea acestui partid. Din 1930 este membru al secțiunii Râmnicu Sărat a Ligii „Vlad Țepeș”. A fost decorat cu Ordinul  „Steaua României” în grad de comandor și Medalia „Bărbăție și Credință”. De asemenea, a fost membru de onoare al Societății „România Jună” din Viena. Se stinge din viață la 21 decembrie 1940. Fiii săi au avut de suferit din partea autorităților comuniste.

Profesorul Dumitru P. Mazilu, care a locuit la Râmnic 30 de ani, începând cu anul 1909, și s-a bucurat de prietenia și sprijinul lui M. Chircu, face referiri la momentul revenirii acestuia în țară pentru satisfacerea serviciului militar la Escadronul de Călărași Râmnicu Sărat, la aprecierea de care, alături de dr. Paul Blasianu, se bucura din partea conservatorului N. Filipescu, la petrecerile câmpenești de la Râmnic, Zăplazi, Buda, Dragosloveni sau Vâlcelele, unde M. Chircu avea câte o reședință, la vizitarea de expoziții sau prezența la cursele de cai, caracterizându-l ca spirit cumpănit, dar larg cuprinzător, care te impresiona prin „armonizarea naturală a tuturor însușirilor de căpetenie a unui adevărat om de ispravă, în cea mai nobilă accepție a cuvântului”. Era, potrivit lui D. Mazilu, bun și îndatoritor, neprețuit ca prieten, receptiv la frumos, dar care se manifesta în toate cu „aristocratică discrețiune”, între altele menționându-se că a subvenționat lucrările de reparații de la biserica schitului Poiana Mărului. De altfel, chiar el însuși declara: „Faptele mari nu dispar odată cu oamenii. Ele rămân de-a pururea în sufletele altora. Cinstea este haina care trebuie s-o îmbrace omul când se naște și cu ea trebuie să moară”.

Evaluând câteva momente din viața și activitatea sa, amintim că s-a născut la Râmnic, la 8 septembrie 1864, în familia albanezului Toma și Maria Chircu (născută Iarca), tatăl reușind să se adapteze cu noile locuri și realități și, ajutat și de substanțiala dotă a soției, dar și prin munca și priceperea sa, să se impună printre râmniceni, fiind primar al urbei și senator de Râmnic. Menelas a studiat la Râmnic și București, apoi la Paris, Roma, Milano și Viena. Revine acasă spre a-și satisface stagiul militar și rămâne aici să se ocupe de agricultură și creșterea vitelor, dar în contact permanent cu viața politică și artistică din acea vreme. După moartea mamei (1899), s-a căsătorit cu Elena, fiica lui Istrate Negulescu din Ploiești, care s-a condus în viață după principiul: „căsnicia ideală știe să o facă o femeie”.

Menelas Chircu, caracterizat de cei care l-au cunoscut ca cinstit, muncitor, modest, chibzuit și prevăzător, a fost, în același timp, suflet nobil, intelectual, bun prieten și mai ales, bun român. Acestea au fost motivele pentru care a fost ales vicepreședinte al Băncii „Creditul Râmnicean” (1919-1922) și apoi, după moartea lui Alecu Tătăranu, ca președinte (1922-1935). A fost și președinte al Comitetului școlar al județului Râmnicu Sărat (1925-1932), funcție ocupată până atunci de George Plaino (Plagino), membru în consiliul de administrație al Casei de împrumut pe gaj a Agricultorilor, de la înființarea, în 1916 și până în 1932, președinte al Sindicatului Agricol și Viticol, delegat din partea proprietarilor din Comisia Județeană de Expropriere (1919-1934), care a coordonat acțiunile de expropriere și împroprietărire, în conformitate cu decretul-lege din 1918 și Legea de Reformă Agrară din 1921, nu de puține ori luând apărarea sătenilor în cazurile flagrante de ilegalități și abuzuri.

Pasionat crescător de vite, mai ales a unor rase pure, a căutat și a adus exemplare de peste tot, mai ales din Dobrogea și Moldova, reușind să obțină exemplare care s-au bucurat de aprecieri. În 1906, la Expoziția Jubiliară de 40 de ani de domnie a lui Carol I, a primit medalia de aur, iar la expoziția din 1923/1924 a primit medalii pentru caii și oile pe care le-a prezentat,  Camerei de Agricultură i-a asigurat armăsari de reproducție.

Biograful său aprecia că fără a fi un savant, a fost un adevărat intelectual, prietenia sa cu scriitorii amintiți obligându-l să fie și un autodidact care a impresionat întotdeauna prin cultura sa, prin cunoștințele despre literatura română, dar și din alte domenii. A întreținut corespondență cu personalități ale timpului, între care și D.D. Pătrășcanu care, la 2 octombrie 1924 îi semnala apariția cărții „În fața națiunii”, în care evalua guvernarea Marghiloman din 1918, scrisoare urmată de alta datată 15 decembrie 1928. A corespondat și cu autorul „Baladelor vesele și triste”, G. Topârceanu, nevoit să-i refuze invitațiile de a-l vizita la una din reședințele sale, dar i-a trimis un exemplar din volumul de mai sus, cu atât mai mult cu cât fratele poetului, sculptorul Mateescu, era profesor la Râmnic.

Iubitor al frumosului, spectator avizat al frumuseților naturii, Menelas Chircu a cutreierat, cu mulți din renumiții săi prieteni, munții Râmnicului, Vrancei și Buzăului, același biograf menționând că boierului râmnicean „îi plăcea o pictură frumoasă, îi plăcea muzica frumoasă, îi plăceau țesăturile și cusăturile frumoase cu motive specific românești, îi plăcea câmpia, îi plăcea muntele, îi plăcea într-un cuvânt natura sub toate aspectele ei”.

Reședințele sale din județ au fost numite de cei care l-au cunoscut ca un loc în care s-a practicat „cultul tradițiilor”. La Zăplazi, în vremea culesului de struguri, la care participau mocani de la Jitia și Neculele, seară de seară, violonistul Mișu Moise și cobzarul Gheorghe Apostol cântau și mocanii, cărora li se alăturau duminica și la sărbători flăcăi și fete din Homești, Herești, Grebănu, Topliceni și Răducești, încingeau jocurile. În albumul pe care biograful, Teodor Baciu l-a studiat, talentații musafiri ai amfitrionului au lăsat spre amintire versuri tematice.

În 1912 a cumpărat moșia Vâlcelele sau Dănoaia, comuna Vâlcelele, fosta proprietatea Popeea, de 1.400 hectare, între comunele Balta Albă și Gulianca–Nereju. Aici, în afară de cultivarea pământului, s-a ocupat și de creșterea vitelor – cai de rasă, vaci, boi, bivoli și oi. În decembrie 1916, înainte ca Râmnicul să fie ocupat de către inamic, a reușit să plece în Moldova cu turma de oi, câțiva cai, boi și bivoli, pe care le-a dus la moșia Djuvara din județul Tutova. Revenit acasă, a găsit totul distrus, iar prin exproprierea din 1921, 1.000 de hectare le-au fost atribuite sătenilor îndreptățiți. Reușește să-și refacă gospodăria și crescătoria de cai de rasă și cai românești (55–60 exemplare), cu care a obținut premii la toate concursurile și expozițiile agricole. Apreciată a fost și crescătoria de oi spance. și aici a avut întotdeauna musafiri, care i-au apreciat ospitalitatea și varietatea  formelor de recreere, unii dintre aceștia transmițând impresiile lor în scris – catrene și însemnări în albumul de aici sau în scrisori pline de sensibilitate.

A avut o impunătoare reședință și la Râmnicu Sărat, pe strada Carol, „împodobită cu tot ce-i cusătură și țesătură românească”, într-una din încăperi fiind expusă o colecție de bețe cu crestături.

Și a venit vremea, la 21 decembrie 1940, să se mute, așa cum își intitula biograful său unul din capitolele cărții, „în casa cea de lut a moșilor”, pe adresa familiei fiind transmise sute de telegrame și scrisori de condoleanțe.

P.S. Documentându-mă asupra Centenarului Revoluției de la 1821 am aflat că la sărbătorirea lui Tudor din urmă cu un secol județele din Basarabia n-au trimis delegați, dar au fost în schimb elevi și eleve de la liceele din Chișinău care au executat la Teatrul Național „Hora de la Bălți”, „Nistreanca”, „Tropăita”, „Hangul”, „Horodinca”.