duminică, 07 martie 2021

Medalion literar / Șlefuitorii de cuvinte – Teodor PÂCĂ

Unul dintre marii boemi ai poeziei românești adunați în jurul lui de Ahoe (Tudor George) la crâșma Singapore din Piața Rosetti, de pe la mijlocul anilor ´50  și până în anii ´75 ai veacului trecut, a fost traducător, actor și poet ce a aparținut structural onirismului.

Teodor Pâcă s-a născut la data de 1 ianuarie 1928 în Ploiești. Timp de doi ani, studiază Dreptul, după care se transferă la Institutul „Maxim Gorki”. Prin anul 1949 este exmatriculat și exclus din Partidul Muncitoresc Român din cauza unor păreri revizioniste. Pentru a-și câștiga existența lucrează ca impiegat, profesor suplinitor, sortator de piei într-o tăbăcărie, vopsitor, zugrav, electrician, iar într-o perioadă activează la Medgidia ca antrenor de box. S-a alăturat, cum putea să facă altfel?, grupării lui Tudor George, cel ce a coagulat în jurul său o boemă extraordinară în Bucureștii cenușii și lipsiți de speranță din perioada totalitară. Se vorbea des­pre poetul Teodor Pâcă, un poet „singaporean” de bază,  faptul că „nu mai găsise pe nimeni să-l găzduiască, putea fi văzut umblând prin București cu un pat pliant în spinare” (conform Costin Tuchilă).

Cu toate că poezia sa era deosebită, până la sfârșitul vieții (17 iunie 1978, București), nu a reușit să publice decât un singur volum de versuri: „Poezii” (Editura Eminescu, 1970). Acest volum a fost ilustrat de un alt membru de geniu al boemei bucureștene, el însuși poet și actor, un artist desăvârșit, Florin Pucă, un frate siamez într-ale poeziei și actoriei. După 30 de ani, George Astaloș, un membru marcant al boemei acelor ani, îi ­publică volumul „Scurtă despăr­țire”.

Teodor Pâcă a fost căsătorit cu Ana-Marina Voiculescu, cu care a avut o fiică, Ileana, născută în anul 1957. Ana-Maria s-a recăsătorit ulterior cu poetul Leonid Dimov. A mai avut și o a doua soție, pe Mariana Oprean Pâcă. Din filmografia lui Teodor Pâcă amintim ecraniză­rile: „Păcală” (1974), „Mușche­tarul român” (1975), „Prin cenușa imperiului” (1976), „Toate pânzele sus” (serial, 1977) și „Ecaterina Teodoroiu” (1978).

S-a vorbit foarte mult, prin cercurile bucureș­tene, de faptul că poetul Teodor Pâcă ar fi scris și un roman, rămas nepublicat, pe un sul de hârtie igienică. Acest fapt nu a fost infirmat și nici confirmat până astăzi. Se pare că acel roman există și nu a fost scris pe hârtie igienică, ci pe un sul de hârtie de telex. Acest roman, ca și multe alte ma­nuscrise ale poetului, se află în colecția particulară a generalului Lazăr Cârjan.

Același Costin Tuchilă îl prezintă pe Teodor Pâcă, făcându-i un portret cu care nu am avea de ce să nu fim de acord: „Vreme îndelungată, nu se cunoaște să fi avut vreun domiciliu, dormea pe unde apuca, în caz fericit, prin ateliere de pictori. Mai degrabă, sub cerul liber, pe sub poduri, prin parcuri sau, iarăși caz fericit, prin vreun colț de cârciumă. Când își procu­rase patul pliant, avea motive de mândrie. ­Pu­blica puțin și bea mult. Își recita poemele pe unde se întâmpla să ajungă, spre bucuria asistenței care, lume rafinată, vedea în el un baladist de cea mai pură stirpe, eventual în tradiția goliarzilor, poeți medievali, rătă­ci­tori, care scriau în la­tină”. Costin Tuchilă este unul din autorii care aduc în prim planul vieții lite­rare activitatea unor poeți ce aparțineau unei anumite perioade istorice, boema bucureșteană. Poemul „Scurtă despărțire”, unul absolut genial al lui Teodor Pâcă, este recitat magistral de Horațiu Mălăele sau de Eusebiu Ștefănescu, acesta aflân­du-se la îndemână în mediul virtual pentru iubitorii de poezie.

Dincolo de fabuloasa existență a lui Teodor Pâcă sau a altui boem celebru pe care îl voi propune în numerele următoare, rămâne poezia sa de excepție. Sper să vă convingeți din lectura următoarelor versuri.

Era fantastic…

Era fantastic cerul, ca o perlă,

Cu ape de sidef și uneori

Cu dulci coline, ca atunci când mori

Și-n suflet, proastă, uguie o mierlă.

Era fantastic cerul, ca acum,

Când amurgește peste-un vârf de țară,

Când mă uimește-adânc întâia oară,

Ca un fantastic început de drum.

Prea sunt copil al cerului fantast,

Prea peste tot mă simt la mine-acasă,

Prea am nevastă blândă și frumoasă,

Să nu-i fiu credincios, să n-o adast

Scurtă despărțire

Vă las în valea acesteì stinse plângeri

Orice sfârșit vestește-un început, –

Mă duc eu primul sunt mai priceput,

Să pun din vreme șeile pe îngeri.

Zvântați cu zâmbet aripile plânse,

V-aștept la grajdurile de zmarald, –

Nu vă grăbiți, deabia-i amiaz și cald

Și eu v-aștept și chingile sunt strânse.

Când veți veni-n amurg sub înserare,

Vom călări frumoși prin elizeu,

În cavalcadă, pân-la Dumnezeu

Descălecând la tronu-i, la picioare.

Ne-om prosterna cu frunțile alese

Pe lespedea de nouri, luminată, –

Cel mai frumos din noi va spune: „Tată,

Ți s-au întors feciorii cu mirese.

Pe unde ne-ai trimis a fost și bine

Și rău a fost pe drumul străbătut,

Dar tot ce-ai scris să facem am făcut

Și nu te-a dat nici unul de rușine.

Acuma ne-am întors cu toți, -ne iartă

Ce altă slujbă ne așteaptă, Tată?!”

…………………………

Zvântați cu zâmbet aripile plânse,

V-aștept la grajdurile de zmarald, –

Nu vă grăbiți, deabia-i amiaz și cald

Și eu v-aștept și chingile sunt strânse.

Pentru prieteni

Cu bețivii mei să fiu aș vrea

Pe la crâșme să mai dăm o raită,

Cu parale toți la teșcherea

Eu în capul lor vătaf de haită.

Să mardim câte-un milițian

Să-i zulim pulanul și chiar șapca

De pe drum la aprigul chiolhan

Pe gagici să le umflăm cu japca.

Când vom bea mai fără de habar,

Când ne-ar fi mai fără cumpăt placul,

Să vărsăm o lacrimă-n pahar,

Că Esenin nu-i cu noi, săracul…

Iar în zori acest frene­tic danț,

Să-l sfârșim cum îl sfârșeau străbunii,

Adormiți la margine de șanț

Linși la bot de câini și limba lunii.

Mai târziu, când ne-om scula din praf,

Fiecare potrivindu-și fesul,

Eu să urlu pus fin nou pe jaf:

Ei copii! Acum începe dresul!

loading...
error: Content is protected !!