Medalion literar – Șlefuitorii de cuvinte – Mihai URSACHI

Poetul, povestitorul, ese­istul, profesorul și traducătorul Mihai Ursachi s-a născut la data de 17 februarie 1941, în localitatea ieșeană Strunga, ca fiu al ofițerului Gheorghe Mihai și al Virginiei Loznea­nu, născută la Ipotești. În anul 1957 a absolvit Liceul ,,A.T. Laurian’’ din Boto­șani. Între anii 1957 și 1961 a urmat Facultatea de Filosofie a Universității ,,Al. I. Cuza’’ din Iași. În anul 1961 a avut o tentativă nereușită de a traversa Dunărea înot pe la Porțile de Fier și a fost încarcerat până în anul 1964. După această aventură s-a înscris la Facultatea de Medicină Generală din Iași, pe care a abandonat-o după un an. A urmat apoi, timp de cinci ani, 1965-1970, Filologia, secția germanistică.

În toată această perioadă nu a avut un loc de muncă stabil: a fost profesor pentru puțin timp, iar vara lucra ca salvamar la Lacul Ciric. S-a apropiat și a activat cu multă pasiune în plan literar. A scris poezie, eseuri și traduceri, în special din Hölderlin, Schiller și Paul Celan. În anul 1981 a reușit să emigreze în Statele Unite, după ce a obținut o bursă de studii. Urmarea acestui gest, de a rămâne afară, a avut repercusiuni: a fost exclus din Uniunea Scriitorilor și i-a fost confiscată casa din Țicău.

A intrat în viața universitară ca asistent de limba germană la Universitatea statului Texas din Fort Worth, ca doctorand și lector la Universitatea Statului California. După schimbările din anul 1989 revine în țară, plin de spe­ranțe, fiind numit director al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. La scurt timp, în anul 1992, este demis de minis­trul Culturii. A continuat să activeze ca profesor la Universitatea din Iași și să fie secretarul Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor.

În volum a debutat fulminat în anul 1970 cu cartea de versuri „Inel cu Enig­mă.” Au urmat „Missa so­lemnis” (1971), „Poezii” (1972), „Poemul de purpură și alte poeme” (1974), „Diotima” (1975), „Marea înfățișare” (1977), „Arca” (1979) și „Zidirea și alte povestiri” (1978, edița a II-a în 1990). După revenirea în țară mai mult și-a reeditat opera. A publicat „Nebunie și lumină” (volum retrospectiv, 1999), „Inel cu Enigmă. Opere complete” (Chișinău, 2002) și „Benedectus” (2002).

De 1 Decembrie 2000 este distins cu Ordinul Național „Steaua Româ­niei” în grad de Cavaler. A mai primit premii ale Uniunii Scriitorilor, ale Asociației Scriitorilor din Iași, Premiul Academiei Româ­ne și Premiul Națio­nal de Poezie „Mihai Eminescu” (1992) pentru întreaga operă. În anul 2001 a fost candidatul României pentru decernarea premiului Nobel pentru literatură.

Despre latura umană, aceea mai puțin cunoscută de marele public, voi reda câteva impresii ale scriitorului ieșean Lucian Vasiliu care a citit, când era elev, un interviu în „Convorbiri literare” și apoi l-a cunoscut în persoană: „Nonconformismul ideatic, limba sprințară (departe de cea oficială, lemnoasă), înțelepciunea ludică, accentele rafinat-livrești m-au dat gata”. Toți îl numeau Magistrul din „mahalaua celestă Țicău” pentru un vers de-al său. În același registru îl portretiza Liliana Armașu, numindu-l cu duioșie „boemul cu ple­te aurii” și un „ambasador plenipotențiar al melancoliei, după cum s-a autoproclamat chiar el însuși, a avut de parcurs un traseu biografic sinuos, cu multe evenimente dramatice, dar și cu momente luminoase, de intensă trăire poetică”.

Mihai Ursachi este un poet mare, versurile sale vorbesc mai mult decât oricare citat al unui critic. Înainte de a fi un mare poet, Mihai Ursachi a fost un boem atipic. Ținuta sa vestimentară cu care se preumbla, rar însoțit, prin târgul Ieșilor, era una ieșită din comun, demnă de filmele de epocă englezești sau americane. Pletele blon­de și o chelie incipientă îi dădeau un aer misterios, pentru că așa își dorea. Cu toate că a dus în ultimii ani o viață departe de tentațiile vieții, poetul s-a despărțit de această lume la data de 10 martie 2004, la Iași. Casa de cultură municipală, al cărui  director a fost o perioadă, îi poartă numele.

Lucian Raicu, unul dintre criticii importanți din literatura română, scria despre poezia lui Mihai Ursachi următoarele: „El întreține cu pământul, cu tradiția, cu Moldova «eter­nă» a lui Eminescu și Sadoveanu raporturi extrem de familiare, un dialog vibrant și intim, pe care, dintr-o firească decență, îl trece într-un registru protocolar, el însuși mărtu­risind un simț deosebit pentru valorile unei civilizații străvechi, ritualice, în acest registru mânuit cu finețe și dexteritate, aproape totul devine exprimabil, gândirea se face vers, cu o «politețe» a formulării care-i atestă încă o dată nobila obârșie și, în același timp, purifică și singularizează cuvântul”

 

Magie și alcool

Magia și alcoolul viațaʼmi guvernează,

pe care-am început-o studiind filosofia,

anatomia, dreptul și vai, teologia,

dar negăsind în ea nici liniște nici bază.

Sacrificai Venerei și-am zis: oricum o fi ea,

sublimă ori sordidă, în trupuʼi se ascunde

misterul fără nume și coapseleʼi fecunde

în spasmul ca o moarte confea veșnicia.

Imperialul spirit mă areʼn a sa pază

și nici o conștiințăʼi egală cu beția

și tainica lucrare în nopțile de groază

Tărâm fărăʼndoială aflat-am, și cutează,

mereu rătăcitorul pe căile profunde:

„Am aurum non vulgi, leonem, poezia”.

 

Eli, Eli…

Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuși…

Căci la picioarele sale nu au să plângă

aducătoare de mir,

și nici un apostol nu-i va vesti mântuirea…

în pânza eternă pe dânsul nu-l înfășoară

și nimeni n-au ars pentru el mirodenii

și smirnă.

Părintele său îți întoarce privirea în nouri

când el, dându-și sufletul, roagă iertare…

O, sângele său picurând în țărâna fierbinte,

nu naște altare de purpură și nu se preface-n

orgii de garoafe aprinse… Iar cele trei lacrimi

nu s-au făcut mărgărint.

Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuși.

 

O viață bogată

De jur împrejur nălucire de ape,

răstoate rotunde și rotitoare

și glasul de îngeri răzbate aproape,

din care izvoare, din care izvoare…

Acuma din nou mă opresc la fântână,

am fost noi pe-aici, am mai fost noi vreodată,

un om rătăcit cu-o pribeagă străină…

am duce-n adâncuri o viață bogată.

Acolo-s palaturi verzui și tăcute,

cu turnuri de apă, statui de rusalce,

făcliile ude și pletele ude,

verzuile plete de alge.

 

Așa grăit-a

„Cât timp vei avea vreo umbră de speranță,

să nu speri nimic; ci doar atunci când

cu adevărat

vei uita ce-i speranța, poți începe

să speri. Și de îndată

pentru tine nu va mai fi vreo speranță.”

Astfel îmi spuse Demonul, și

plin de nădejde

lăsai orice speranță când am intrat acolo.