Medalion literar / Şlefuitorii de cuvinte – Gheorghe PITUŢ
Fiu al muncitorului silvic Pascu Pituţ şi al Ilenei (n. Foghiş), Gheorghe Pituţ s-a născut la data de 1 aprilie 1940 în localitatea Sălişte de Beiu. Clasele primare le-a urmat în satul natal (1946–1950), iar cele gimnaziale la Sudrigiu (1950–1953), după care este elev la Şcoala de Silvicultură din Năsăud (1953–1956).
La absolvire se angajează tehnician la Ocolul Silvic din Beiuş. Aici rămâne până în anul 1958, când urmează şcoala de maiştri forestieri de la Sighetul Marmaţiei (1958 – 1961). La absolvire se angajează la Ocolul Silvic Tăşnad şi rămâne până în anul 1962, când începe studiile la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj şi le termină la Bucureşti, în anul 1967.
Este angajat corector la Gazeta literară, apoi din anul 1968 redactor şi după aceea secretar general de redacţie la revista România literară, până în anul 1971. Din anul 1973 este redactor şi secretar de redacţie, din anul 1974, la revista Viaţa românească.
A debutat cu versuri în revista Tribuna (1963). Mai colaborează la revistele Amfiteatru, Luceafărul, România literară, Viaţa românească ş.a. În volum a debutat cu „Poarta cetăţii” (versuri, 1966); au urmat „Cine mă apără” (versuri, 1968), „Ochiul neantului” (versuri, 1969), „Sunetul originar” (versuri, 1969), „Fum” (versuri, 1970), „Stelele fixe” (versuri, 1977), „Noaptea luminată” (versuri, 1982).
În perioada octombrie 1970–martie1972 se află în Germania Federală cu o bursă de studii la recomandarera profesorului său Dumitru Stăniloaie. Urmează studii la Facultatea de Filosofie şi Germanistică a Universităţii din Koln. Ca urmare a acestor studii face traduceri din mai mulţi autori germani pe care le publică (1974–1991) în reviste şi almanahuri literare. Gheorghe Pituţ şi-a încercat puterile şi în proză, publicând în anul 1983 volumul „Aventurile marelui motan criminal Maciste”. Radu Băieşu, redactor şi muzeograf la Muzeul Naţional al Literaturii Române, scria că acest volum: „explora lumea boemei bucureştene (al cărei membru marcant era şi autorul)”.
Despre lirica sa Constantin Sorescu scria, în anul 1981: „Poet al stihiilor, Gheorghe Pituţ e imaginatorul unui topos în care ele dormitează de veacuri, e o Transilvanie înfăşurată în ceţuri sub care strălucesc morganatic codrii verzi de brad şi câmpurile de mătase ale lui O. Goga, smălţuită de fluturi sfioşi ca lacrima, cu case în pereţii cărora se infiltrează jalea, un ţinut a cărui colectivitate plânge coral…”. Despre cărţile sale au mai scris, printre alţii: Mircea Martin, Lucian Raicu, Marin Mincu, Petru Poantă, Eugen Simion, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu.
Poetul avea să se stingă la data de 6 iunie 1991, la numai 51 de ani, în Bucureşti, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. În memoria sa, o stradă din Beiuş şi una din Oradea îi poartă numele. Tot la Beiuş există Festivalul de poezie „Gheorghe Pituţ”.
Poezia sa este una deosebit de valoroasă. Dacă ar fi scris numai aceste versuri „la noi, un om e cât o casă/ Pe deal, o casă-i cât o ţară/ Şi ţara seamănă c-o masă/ Unde Luceafărul coboară/ Să-şi ia iubirea neînţeleasă” şi tot ar fi fost de ajuns pentru a-l cataloga drept un mare poet. Postum, în perioada 1995–2010, i-au mai apărut 17 volume, la edituri diferite, reeditări şi inedite.
*
Scrisoare
Tu te-ai temut să-mi spui străin,
eu n-am vrut să te fac străină,
ci viaţa noastră ca o vină
ne-a-nstrăinat câte puţin
Şi timpul – animal divin,
cel care curge din lumină
în inima de sânge plină
până devine carnea crin.
O, de ne-ar duce la un cort
s-adormi şi să mă uiţi afară,
într-al nisipului confort
sub steaua umedă polară,
iar când lumina o s-apară
Drum
Bolnavi de somn
şi foame fără saţiu,
boemi de trei parale –
ocnaşii cafenelei
dospesc în fumul acru
şi-ademenesc drumeţii;
mese duium
s-au pus de-a dreptu-n stradă,
dar eu le ocolesc
întotdeauna
îmbătrânind
cu o valiză-n spate.
Sfinx umblător
Moartea nu vine zâmbitoare
deşi au scris maeştrii morţi
c-a fost văzută pe la porţi
în mii de chipuri de fecioare;
lucrează şi ea că-i datoare
cu moartea propriei ei morţi
şi cu-mplinirea bunei sorţi
a orice viaţă călătoare.
Deci moartea vine ca o vie
făptură neînduplecată
că în atâta veşnicie
omul – fiinţă însermnată –
a cutezat murind să fie
când nu fusese niciodată.
Iluzia
O clipă a trăit vacarmul
când toată lumea a ieşit din case
şi toţi am alergat în pieţe
luminile orbecăiau pe poduri
ce se va spune? cine o să vină?
în zori îmbătrâniţi căzurăm
peste paturi la-ntâmplare.