Cultură

Medalion literar / Şlefuitorii de cuvinte – Gheorghe PITUŢ

Fiu al muncitorului silvic Pascu Pituţ şi al Ilenei (n. Foghiş), Gheorghe Pituţ s-a născut la data de 1 aprilie 1940 în localitatea Sălişte de Beiu. Clasele primare le-a urmat în sa­tul natal (1946–1950), iar cele gimnaziale la Sudrigiu (1950–1953), după care este elev la Şcoala de Silvicultură din Năsăud (1953–1956).

La absolvire se angajează tehnician la Ocolul Silvic din Beiuş. Aici rămâne până în anul 1958, când urmează şcoala de maiştri fores­tieri de la Sighetul Marmaţiei (1958 – 1961). La absolvire se angajează la Ocolul Silvic Tăşnad şi rămâne până în anul 1962, când începe studiile la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj şi le termină la Bucureşti, în anul 1967.

Este angajat corector la Gazeta literară, apoi din anul 1968 redactor şi după aceea secretar general de redacţie la revista România literară, până în anul 1971. Din anul 1973 este redactor şi secretar de redacţie, din anul 1974, la revista Viaţa românească.

A debutat cu versuri în revista Tribuna (1963). Mai colaborează la revistele Amfiteatru, Lucea­fărul, România literară, Viaţa românească ş.a. În volum a debutat cu „Poarta cetăţii” (versuri, 1966); au urmat „Cine mă apără” (versuri, 1968), „Ochiul neantului” (versuri, 1969), „Sunetul originar” (versuri, 1969), „Fum” (versuri, 1970), „Stelele fixe” (versuri, 1977), „Noaptea luminată” (versuri, 1982).

În perioada octombrie 1970–martie1972 se află în Germania Federală cu o bursă de studii la recomandarera profesorului său Dumitru Stăniloaie. Urmează studii la Facultatea de Filosofie şi Germanistică a Universităţii din Koln. Ca urmare a acestor studii face traduceri din mai mulţi autori germani pe care le publică (1974–1991) în reviste şi almanahuri literare. ­Gheo­r­ghe Pituţ şi-a încercat puterile şi în proză, ­pu­blicând în anul 1983 volumul „Aventurile marelui motan criminal Maciste”. Radu Băieşu, redactor şi muzeo­graf la Muzeul Naţional al Literaturii Române, scria că acest volum: „explora lumea boemei bucureştene (al cărei membru marcant era şi autorul)”.

Despre lirica sa Constantin Sorescu scria, în anul 1981: „Poet al stihiilor, Gheorghe Pituţ e imaginatorul unui topos în care ele dormitează de veacuri, e o Transilvanie înfăşurată în ceţuri sub care stră­lucesc morganatic codrii verzi de brad şi câmpurile de mătase ale lui O. Goga, smălţuită de fluturi sfioşi ca lacrima, cu case în pereţii cărora se infiltrează jalea, un ţinut a cărui colectivitate plânge coral…”. Des­pre cărţile sale au mai scris, printre alţii: Mircea Martin, Lucian Raicu, Marin Mincu, Petru Poantă, Eugen Simion, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu.

Poetul avea să se stingă la data de 6 iunie 1991, la numai 51 de ani, în Bucureşti, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. În memoria sa, o stradă din Beiuş şi una din Oradea îi poartă numele. Tot la Beiuş există Festivalul de poezie „Gheorghe Pituţ”.

Poezia sa este una deosebit de valoroasă. Dacă ar fi scris numai aceste versuri „la noi, un om e cât o casă/ Pe deal, o casă-i cât o ţară/ Şi ţara seamănă c-o masă/ Unde Luceafărul coboară/ Să-şi ia iubirea neînţeleasă” şi tot ar fi fost de ajuns pentru a-l cataloga drept un mare poet. Postum, în perioada 1995–2010, i-au mai apărut 17 volume, la edituri diferite, reeditări şi inedite.

*

Scrisoare

Tu te-ai temut să-mi spui străin,

eu n-am vrut să te fac străină,

ci viaţa noastră ca o vină

ne-a-nstrăinat câte puţin

Şi timpul – animal divin,

cel care curge din lumină

în inima de sânge plină

până devine carnea crin.

O, de ne-ar duce la un cort

s-adormi şi să mă uiţi afară,

într-al nisipului confort

sub steaua umedă polară,

iar când lumina o s-apară

Drum

Bolnavi de somn

şi foame fără saţiu,

boemi de trei parale –

ocnaşii cafenelei

dospesc în fumul acru

şi-ademenesc dru­meţii;

mese duium

s-au pus de-a dreptu-n stradă,

dar eu le ocolesc

întotdeauna

îmbătrânind

cu o valiză-n spate.

Sfinx umblător

Moartea nu vine zâm­bitoare

deşi au scris maeştrii morţi

c-a fost văzută pe la porţi

în mii de chipuri de fecioare;

lucrează şi ea că-i datoare

cu moartea propriei ei morţi

şi cu-mplinirea bunei sorţi

a orice viaţă călătoare.

Deci moartea vine ca o vie

făptură neînduplecată

că în atâta veşnicie

omul – fiinţă însermnată –

a cutezat murind să fie

când nu fusese niciodată.

Iluzia

O clipă a trăit vacarmul

când toată lumea a ieşit din case

şi toţi am alergat în pieţe

luminile orbecăiau pe poduri

ce se va spune? cine o să vină?

în zori îmbătrâniţi căzu­răm

peste paturi la-ntâm­plare.

Articole similare