Medalion literar / Șlefuitorii de cuvinte – Gheorghe IOVA

Gheorghe Iova, prozator, poet și eseist, s-a născut la 29 ianuarie 1950 în satul buzoian Găgeni, comuna Săhăteni. După ce a absolvit, în anul 1972, Facultatea de Limba și Li­teratura Română a Universității București, specializarea Română și Franceză, a activat ca profesor în județul Buzău și muncitor necalificat în București. După anul 1990 a fost redactor la revistele „Contrapunct” (1990-1992) și „Contemporanul – ideea europeană” (1992-1994), profesor de filosofie la ­Academia de Arte din București (1994-1998) și muzeograf la Muzeul Li­te­raturii Române din București până în anul 2015, când s-a pensionat.

Încă de pe timpul studiilor universitare s-a apropiat de cercurile literare, fiind un membru activ al cenaclului literar „Junimea” condus de Ovid S. Crohmălniceanu, făcând parte din grupul de prozatori și poeți „Noii”, alături de Mircea Nedelciu, Ioan Flora, Gheorghe Ene, Gheorghe Crăciun, Constantin Stan, Ioan Lăcustă, Emil Paraschivoiu și Sorin Preda, grup ce teoretiza și punea în practică ideile unui nou curent literar, textualismul, un experiment la acea vreme.

A debutat cu proză în volumul colectiv „Desant 83”, în anul 1983, volum ce a beneficiat de o prefață a mentorului lor. Anul următor a apărut în alt volum colectiv, „Nouă poeți”. Cu primul volum de autor a ieșit pe piață în anul 1992, „Texteiova”, de poezie. Au urmat volumele, toate de poezie, „Ordinea în care el plânge” (1997), „Sintaxa libertății de a spune” (1998), „Călare pe muș­cătură” (1998) și „Citate cecitate” (2018). A mai pu­blicat romanul „De câți oameni e nevoie pentru sfârșitul lumii” (1999) și volumul de eseuri „Acțiu­nea textuală. Bunul simț vizionar” (2000). Este inclus în câteva antologii și este coautor al câtorva ­vo­lume.

Cărțile sale au fost răsplătite cu Premiul Asociației Scriitorilor din România (ASPRO), 1999, și cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1999, pentru eseu. A fost membru fondator al ASPRO și membru al Uniunii Scriitorilor. Din păcate, viața sa s-a frânt la 29 iunie 2019 la București, în urma unui stop cardiac.

Un tânăr scriitor și plin de har, Claudiu Comartin, scria despre Gheorghe Iova la un an de la deces: „Disponibilitatea lui Iova pentru dialog și explorare/ reflecție-în-comun (spun asta prin prisma propriilor mele experiențe cu el) a rămas neschimbată până la sfârșit. Și din punctul acesta de vedere, Gheor­ghe Iova a fost exemplar. Nu atât ca figură magisterială, cât ca acordor de mare finețe al gândirii altora, de spirit lucid și pro­blematizant cu o cultură solidă și o tenacitate pe măsură. Câteva schimburi de replici cu Iova (care impunea un ritm alert și nu de puține ori disconfortant) puteau pune cugetarea interlocutorului său pe alte șine: lecția cea mai importantă pe care a predat-o este să te abați constant și metodic de la clișee, să le pui în discuție fără prefăcătorii și să te situezi, oricât de mult te-ar putea costa asta în raporturile sociale și profesionale, în unghiul pe care ceilalți îl ocolesc din comoditate sau calcul oportunist”. O ca­racterizare a omului cu anumite principii e cât mai reală.

Personal, l-am întâlnit pe Gheorghe Iova în două împrejurări. Prima a fost pe la începutul anilor 2000, la Uniunea Scriitorilor, când un grup de autori buzoieni a mers în vizită la sediul central. O a doua împrejurare a fost pe la mijlocul lunii mai a anului 2011, la Căldărăști, la înmormântarea bunului său prieten Gheorghe Ene. Mi s-a părut, de fiecare dată, că are o figură de om suferind, supărat din cine știe ce motive, că locul lui nu ar fi acolo. Dincolo de înfățișarea sa rămâne scriitorul Gheorghe Iova, un scriitor și teoretician al li­teraturii.

Deși, pentru mulți, acțiunea sa și a grupului părea un gest de frondă, de teribilism specific vârstei, de ieșire din tiparele arhicunoscute, nu a fost deloc așa. Ei credeau cu tărie în textualism și nu au renunțat niciodată. Cert este că prin Gheorghe Iova ­li­teratura are de câștigat. Din toate aceste motive, și din multe altele, consider că face parte din boema literară. Nu acea a gu­lerelor albe și a costumelor la dungă din localurile cu ștaif, ci acea boemă nonconformistă, gata oricând să renunțe la canoane și să-și aleagă propriul drum.

***

atac moartea

o atac în timpul existenței mele

o atac în timpul zilei și în timpul nopții

într-un timp care nu mai este

al nopții al iernii sau al

ultimei însoriri dinaintea amurgului,

o atac într-n timp care este al atacului meu asupra morții

ea cum ar putea moar­tea să existe

așa cum există acest pământ

care urcă în dreptul pieptului meu

în dreptul păsărilor în zbor

să existe asemeni apelor sau mâinii mele

asemeni casei în care locuiesc să existe

în felul în care poate fi părăsită

și oricând regăsită să existe în felul

existării lucrurilor în univers

care îmi dau astfel li­bertatea

acesta ar fi scopul ata­cului meu asupra morții

Luna

Mamifer metalic. Nocturn.

I se vede

obrazul mâncat de-o spuzeală.

Sputnice și Sonete. Nicolas Guillen

contra

„bâlbâit, acneic, obez”

â

1 April 1994

Să dau titlu: Ah!

Ah, trupule, tu mă omori?

Să spui că nu sunt în stare să fac fără tine.

E urât să mor fără tine.

E și mai urât să vreau să murim împreună.

Urât, din ce în ce.

â

7 April 1994

De la Dumnezeu, o zi. Am trăit-o.

Senzația că te reflecți în – senzația imixtiunii.

Nu mă oglindesc. Cum nu mă mândresc.