Medalion literar / Șlefuitorii de cuvinte – George MĂRGĂRIT

Poetul George Mărgărit s-a născut în satul Tomești, de lângă Iași, la data de 27 ianuarie 1923, și a murit la data de 29 august 1961, fiind înmormântat în cimitirul sanatoriului din Bârnova, tot de lângă Iași. A fost fiu de învățător. După clasele primare din Tomești urmează Liceul Internat din Iași. După absolvire se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității „A.I. Cuza” din același oraș, pe care o frecventează între anii 1941 și 1945. Licența o obține anul următor.

După încheierea studiilor universitare se încadrează ca profesor la liceul pe care l-a absolvit (1945-1948), apoi la Liceul „August Treboniu Laurian” din Botoșani, până în anul 1950. După acest an, lucrează în presa literară, ca redactor, la revista „Iașiul literar”. A mai lucrat în redacțiile unor ziare și reviste: „Victoria”, „Moldova Nouă”, „Lupta Moldovei” și „Contemporanul”.

A debutat în „Revista Fundațiilor Regale”. A mai fost colaborator și la alte publicații: „Jurnalul lite­rar”, „Tribuna poporului”, „Națiunea”, „Flacăra”, „Gazeta literară” ș.a. În anul 1953 este profesor la Facultatea Muncitorească din Iași, iar între anii 1955 și 1958 este profesor la Școala Generală din Coarnele Caprei, de lângă Hârlău. La un moment dat ajunge în Capitală și, pentru scurt timp, este cola­boratorul lui George Călinescu. Însă nu a stat mult pentru că s-a avântat în boema bucureșteană a acelor vremuri, fiind un companion de nădejde al mult mai celebrilor Tudor George-Ahoe, Pâcă, Pucă, Virgil Mazilescu și alți maratoniști bahici.

Însă el nu a apărut din neant. Este considerat, alături de poetul George Lesnea, reprezentantul cel mai important al boemei ieșene din anii 50 ai veacului trecut. Abuzul de alcool, tarele psihiatrice și TBC-ul au dus la apariția cancerului la limbă ce i-a grăbit sfârșitul. A fost risipitor cu versurile sale și de aceea nu a publicat niciun volum în timpul vieții. În anul 1970, la nouă ani de la dispariția sa, îi este publicat volumul ,,Vulturii amiezii”, la Editura Junimea, îngrijit de Lucian Dumbravă și Horia Zilieru, iar în anul 2005 îi apare volumul „Profeticul vis”. George Mărgărit este și autorul unor articole critice pentru care este apreciat de George Călinescu, cel care i-a patronat scurta carieră literară: ,,intuiție fantastică și expresie amănunțit plastică”.

Multe personalități au inclus în cărțile lor referiri critice la poezia lui George Mărgărit. Îi amintesc doar pe Alexandru Piru, Marian Popa, Ion Rotaru, Emil Manu ș.a. Chiar dacă pare greu de crezut, având în vedere lipsa de carte ­pu­blicată, George Mărgărit a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. Consider că poezia lui George Mărgărit are unele similitudini cu poezia lui Ion Barbu, mai ales pentru diafanitățile artei poetice și, ca orice boem, prețuiește năzuințele către absolut, în pofida faptului că simte sfârșitul pe aproape. De aceea s-a avântat cu frenezie în tot ceea ce îi putea oferi viața, trăind intens fiecare clipă. Într-un final își dă seama că nu și-a gestionat așa cum trebuie viața, pocăindu-se către divinitate. A se vedea, spre ­exemplificare, poezia „Rugă­ciune”.

Elegie

Stăteam lângă cocoșii dimineții marine

Legănat de nisip ca o vietate a valului,

Părul mi-l simțeam briză, ochii saline

Extazul sorbeam-n lutul malului.

Treceau valurile, acești monștri de apă,

Mă sărutau ușor cu muzicale buze

Și mă chemau la dans-n care pasăre să-ncapă

Când liturgic auzi-voi clopot de meduze.

Luând ocheanul noap­tea-n săbii

Cobora în pânze brodate-n ametiste

Și ochii pironiți la catarge de corăbii

Vedeau-n larg cum fluturau batiste.

Crepuscul

Pescari de larg cu bărci smolite și sitelci

Se rânduiesc arar și greu la vâslă,

Aduc nisetri grași în suc de melci,

În seara asta cu tăceri de pâslă.

Le suflă briza bărbile de-aramă,

Pescarii-s osteniți și trag tabac,

Iar valurile blânde clipocesc sub ramă

Și marea toată-i poartă în hamac…

Ca să vestească țărmului ale sale comori,

Comori cu purpură de raci, cu pește străveziu

Peste bulboane ei au fost păstori

Cu ochiul adumbrit și ager și târziu.

Iluminare

Iluminare ți-așteaptă leneș lunatec

Rodul în nepăsarea-i de fecioară,

Vestește: fă-i gâtul vioară,

Smulge-i pleoapa din ochiul tomnatec.

Cândva grațiosul boem va rodi

Ca viermii culeși de mătasa lunii,

Trăind domestec-n eden cu păunii,

Tulburele somn nu-l va podidi.

Mântuirea clipei-nchide un drum

Pe care urmă lasă leneșii, lunatecii

Țintind paradis, visând extaticii!

Nu mai dormiți-n clăile de scrum.

Rugăciune

Părinte, sunt marele fiu rătăcit

Care venind la tine boema nu și-a pocăit,

Părinte, sunt fiul beat de infinit!

Nu mă-ntorc, pasul meu nu calcă drum

Ci scârțâie prin para­disul lui de fum,

Părinte, am o naștere, sunt eu

Rătăcitul, dementul ateu

Ce ia cărbune să se-n­călzească de foc

Eu, tată, am seva măduvii de soc.

Trăiesc apă mută ce nu curge

Din ea nimic nu se scurge;

În urmă pășește groa­znicul afet:

Se stinse lunatecul poet.