Economia României comuniste a fost caracterizată de o serie de probleme care au dus la o situaţie de faliment. Aceste probleme au avut un impact semnificativ asupra vieţii de zi cu zi a cetăţenilor, generând o serie de efecte negative. Una dintre consecinţele economiei falimentare a fost apariţia fenomenului de bişniţă (specula cu produse).
Economia falimentară comunistă a generat o lipsă cronică de produse şi servicii în România. În magazinele de stat se găseau tot mai puţine lucruri, care erau, de cele mai multe ori, de calitate slabă. De asemenea, au devenit tot mai dificil (sau imposibil) de găsit anumite produse obişnuite, cum ar fi alimente, haine, aparatură electronică sau piese de schimb pentru maşini.
Cine erau bişniţarii? Bişniţarii erau persoane care se ocupau de comerţul ilegal cu mărfuri rare sau deficitare, cum ar fi blugi, cafea, ţigări, ciocolată, băuturi, căciuli sau haine de blană, metale preţioase sau chiar produse alimentare. Acest fenomen a fost generat de lipsa de mărfuri în magazinele de stat, care erau aprovizionate insuficient sau cu produse slabe calitativ. Spre sfârşitul anilor ’80, fenomenul devenise unul aproape generalizat şi a rezultat în crearea unei veritabile „economii la negru”, o piaţă paralelă cu cea oficială.
Bişniţa era o activitate ilegală, cei care o practicau riscând să fie prinşi de Miliţie şi apoi condamnaţi la pedepse cu închisoarea, dar era foarte profitabilă. Bişnițarii erau cel mai adesea implicaţi în relaţii (de corupţie) cu autorităţile, care erau cooptate/cointeresate în specula cu mărfuri. Atât Securitatea, cât şi Miliţia „închideau ochii” la acest trafic, la care uneori chiar participau.
În plus au apărut şi o serie de „instituţii” semioficiale şi neoficiale ale comerţului, de unde puteau fi procurate lucruri care nu erau disponibile în magazinele de stat: Trocul (schimbul de bunuri sau servicii între persoane fizice), Consignaţia (vânzarea cu amănuntul a unor mărfuri comercializate de indivizi particulari şi care nu erau disponibile pentru vânzare în magazinele de stat), Shopul (magazine care vindeau mărfuri importate, destinate în principal turiştilor străini şi, desigur, persoanelor cu funcţii de conducere sau altor persoane privilegiate), Centrocoop (cooperative meşteşugăreşti care produceau şi comercializau o gamă largă de produse, cum ar fi textile, articole de uz casnic şi mobilier şi care „găzduiau”, uneori, mărfuri introduse pentru comercializare ilegală), Ocsko, Oser (pieţe volante, în special în zonele de graniţă din Ardeal precum Timişoara și Cluj Napoca, în care, pe lângă mărfuri „la mâna a doua”, second hand, în zilele noastre, puteau fi procurate, la preţuri speculative ridicate, produse „din străinătate”, rezultate în urma micului trafic de frontieră).
Populaţia era nevoită „să se descurce”. Nemulţumirea şi frustrarea erau stările de spirit permanente ale trăitorilor în comunism.
