Una dintre cele mai vii amintiri pe care le păstrez din perioada comunistă este cea care privește scandalul din jurul pâinii.
Fiecare persoană avea dreptul la jumătate de pâine pe zi. Așa era scris pe cartelă. Familia noastră compusă din trei persoane, doi adulți și un copil, avea așadar dreptul la o pâine și jumătate pe zi. Iar pâinea nu se găsea chiar în fiecare zi.
Ne așezam la coadă la Alimentara de cartier, fără să știm ce urmează să cumpărăm, pentru că nu se știa ce anume urma să se vândă acolo în acea zi. Eram zeci de oameni. De toate vârstele, de la copii ca mine, la bătrâni care nici nu puteau sta în picioare ore întregi. Își aduceau cu ei scăunele mici de lemn și se mutau cu ele.
Nu știam „ce s-a băgat”, dar curând aflam de la cei din față. Pâine, zahăr, ulei. Cuvintele se transmiteau din om în om. Au adus cutare produs. Abia atunci știam ce putem lua, pentru ce stăteam. Te decideai. Merita să mai stai sau nu. După ce ai stat ore întregi doar să fii la coadă în caz că se bagă ceva ce ai nevoie.
„Adidași” (așa era botezată partea de jos a pulpei de porc cu copite cu tot), „Frații Petreuș” (cei doi pui rahitici lipiți unul de celălalt, morți de ina-niție în ferme și dați nouă să îi mâncăm, căci noi eram coșul de gunoi al lor). Gheare de găină, bune la borș. Salamul ăla care nu putea fi mâncat așa cum îl cumpărai și trebuia să îl prăjești în tigaie. Se îndoia.
Când se auzea de carne, turba toata lumea, căci se știa că de regulă e foarte puțină și ajunge maxim la primii de la coadă. Cu ce mai oprea gestionarul pentru dat prin spate și la cunoștințe, nu erau șanse. Începeau luptele, busculadele, bătăile. Ne călcam în picioare, vociferam, urlam. „Nu dați decât 200 de grame, să ajungă la toată lumea!”. Bineînțeles că noi, copii, și bătrânii eram victime sigure. Ne aruncau cât colo. Dar ne luptam, le intram printre picioare, ne strecuram.
La pâine era mai calmă lumea. Unii o luau pentru rudele de la țară care aveau animale, că era tare de îți spărgeai capul. Da. Dacă trăiai la țară nu prea aveai de unde lua pâine. Nu se aducea decât rar și era mucegăită. Dacă nu aveai cunoștințe la oraș să îți aducă pâine, era cam rău.
Noi îi identificam imediat pe străini. „Ce cauți, bă, aici? Ai venit să furi pâine de la noi? Du-te la tine!”, le strigam noi. Adulții se luau de ei, ieșea scandal. „Dați pâinea la animale și noi nu avem ce mânca! De ce veniți la oraș? Voi aveți grădină, aveți de toate!”.
Urlam la ei ipocrit. Mai toți aveam rude la țară, știam că e sărăcie lucie și acolo. Dar eram înrăiți, turbați, obosiți și umiliți de stat în picioare. Ne răzbunam pe cine puteam. Uneori ieșea bătaie. Țăranii pierdeau mereu însă, eram pe teritoriul nostru. Uneori era așa, alte ori îi lăsăm în pace. Ne era lehamite să ne mai luăm de ei. Îi vedeam cum ies fericiți cu câteva pâini uscate pe care le îndesau în saci de rafie.
Noi strângeam pâinea aia uscată într-o sacoșă și o duceam bunicilor sâmbătă. O muiau, o amestecau cu tărâțe și făină de porumb și o dădeau la găini și la porc. Găinile și porcul erau ilegali, pentru că nu aveai voie să crești animale dacă nu le declarai, să dai cota. Bunicul nu le declara și când veneau de la Sfatul Popular le ascundeam. Bunicul îi luă în casă, le dădea băutură și bani și așa scăpam.
Erau anii ’80, să știți. Amintirile sunt încă vii. Și nu era deloc bine înainte. Mie unul nu puteți să îmi spuneți asta.
Încearcă mulți să explice comunismul. Uitați o definiție direct din experiență: lupta pentru o jumătate de pâine mucegăită.
