miercuri, 15 iulie 2020

Înainte de deschiderea porților. Scrisoarea unui troian de pe ziduri

La început, când am auzit că se apropie dinspre Apus corăbiile purtătoare de dușmani, am ridicat din temple temătoare coloane de fum de tămâie. Ne-am rugat zeilor să ne ocolească urgia ce pustiise deja atâtea regate.

Apoi, i-am întâmpinat cu tărie pe țărmurile noastre și i-am ținut acolo cât am putut mai mult, în corturi sau corăbii. În cele din urmă s-au răspândit în țară, pustiind negoțuri, împrăștiind frisoane și lăsând doliu pe la porți, mai ales ale bătrânilor. Oaste aveam, dar puțină și slab înarmată. Așa că înțelepții au adus-o în cetate, la creneluri, până când se vor mai fi făcut armuri, căști și scuturi în fierării. Oamenii de rând au fost izolați în case, să nu-i lovească vreo săgeată rătăcită peste zid. Mulți au înțeles, vorbind arareori cu copiii sau bunicii. Alții au bombănit: că e dreptul lor să se plimbe pe ulițele cetății; că, dacă dușma­nul de peste zid nu se vede, de fapt nu există; că sunt siliți să stea în case ca dregătorii să facă în liniște chiolhanuri în visterie.

Noi am stat pe ziduri, puțini și singuri. Am fost cântați în cetate ca eroi, salvatori și ­se­mizei, dar știm bine cât valorează vorbele mulțimii și am zâmbit neîncrezători hybris-ului. Ne-am bucurat mai mult de o supă caldă și de o armură mai bună. Luni de zile am respins atacurile, după armele fiecăruia: unii din primele rânduri, zi de zi, la poalele zidului,  alții, cum am fost eu, din când în când, de pe metereze.

Necunoscut dușman am avut! Când luptam cu săgețile care sfâșiau pieptul țintelor cu sticlă pisată, când ne lua aerul cu torțe aruncate, când ne pustia sângele otrăvind fântânile. Nici nu ne mai atingeam între noi, de teamă să nu ne dăm vreo molimă. Ne înțelegeam scurt, din ochi, prin vizieră.

Am aruncat în el cu ce-am avut și ce-am știut, de la bolovanii avuți în cetate până la smoala topită venită cu corăbii direct din Apus. Dacă am luptat bine sau rău, zeii ne vor judeca, dar cetatea nu a fost cucerită și nu am avut pustiirea din bogatele regate apusene. Și celor din cetate și nouă soldaților (că tot oameni suntem, dincolo de armuri), ne era dor să vedem și altceva decât pereții casei sau zidurile cetății. Ne era dor să lărgim petecul de cer de deasupra noastră.

Zgomotul aheilor s-a îndepărtat acum. Bătrânii au anunțat că de mâine putem, cu prudență, să ieșim pe rând din case. Nu în gloată, nu lipsiți de griji și mai ales, nu fără vizieră.

În fața porții principale a rămas un cal uriaș de lemn, folosit de ahei la asediu, cu tăblițe îmbietoare: ,,războiul n-a existat, am fost doar în vizită, ați fost mințiți!”; ,,cine a murit de săgeți, de foc sau de otravă ar fi murit oricum!”; ,,ieșiți din cetate și reveniți fără opreliști la viața de dinainte!”.

Cei care bombăneau și în timpul războiului vor mai mult decât să deschidă porțile. Vor să le spargă și să dărâme zidurile. Vor să introducă acest cal (de acum troian) în cetate și să răspândească mesajele pe străzi.  Vor ca asediații să piardă orice urmă de prudență și să înceapă dezmățul și cântecele. Vor să dea buzna pe malul mării și pe muntele Ida.

Împotriva lor e doar Casandra, care spune că războiul nu s-a terminat și că dacă vom pofti deja la sărbătoriri vom fi sfărâmați de mulțimea aheilor. Soarta ei e tristă – e luată în derâdere, acoperită cu batjocuri și neinvitată la ospățuri.

Noi, soldații de pe ziduri, ne tragem sufletul și privim în zare. Știm că dușmanul există pentru că l-am văzut, știm că e puternic încă – unii au fost răniți sau au ajuns în infern. Îl vedem și acum, de la înălțimea zidurilor, într-un golf ascuns celor din stradă. Așteaptă la pândă, gata să atace dacă ne vom distruge cetatea, dacă nu vom purta vizieră și, mai ales, dacă vom introduce calul troian al știrilor false între noi.

Voi, din  România 2020, ce spuneți?

Costin DUȚU este doctor în Științe ­Medi­cale, medic primar de Chirurgie generală la Spitalul Militar Central (www.drcostindutu.ro).

Mai multe texte, în volumul „Sutură de gând”

loading...
error: Content is protected !!