Cultură

Iertarea, între adevăr şi  aşteptare

  Motto: „Nu realizezi cât de puternic eşti până nu experimentezi iertarea”  (Paulo Coleho)

Traian Gh. CRISTEA

Nu intenţionez, stimaţi cititori, să monologhez despre IERTARE şi să dau, cum se obişnuieşte astăzi, sfaturi, soluţii, îndrumnuri, folosind  verbul impersonal „a trebui”. De ce? Fiindcă sunt atâtea opinii despre acest concept,  încât nu ştiu dacă aş putea veni eu cu noutăţi convingătoare, comparativ cu ce s-a scris până acum. Aşadar, nu voi încerca decât să vă supun atenţiei câteva concepţii, opinii, apoftegme, precepte privind IERTAREA aflată între teorie şi făptuire. Evident, toţi dorim o schimbare de atitudine căci, vorba aceea, „Frumos se vorbeşte, puţin se făptuieşte”.

Mai întâi, să ne amintim că acest cuvânt grecesc  înseamnă „a renunţa”. În DEX, este definit astfel: „a scuti pe cineva de o pedeapsă, a trece cu vederea vina, greșeala cuiva, a nu mai considera vinovat pe cineva (…) A scuza”. Ce părere aveţi, vă satisface aceată definiţie?

Să urmărim şi opinia unor psihologi. Bună parte dintre aceştia consideră că mulţi dintre semenii noştri înţeleg greşit termenul. Căci: „A ierta nu înseamnă a te duce la persoana care te-a rănit şi a-i spune că o ierţi din tot sufletul”. Observaţia este corectă, dar e absolut  necesar să se ţină seama şi de modalităţile de acţiune conform IERTĂRII  profunde, fiindcă acestea diferă de la om la om.

Ne întrebăm, vom găsi noi calea corectă care duce la anihilarea încărcăturii emoţionale negative, pricinuite de Răul produs? Se întâlnesc şi opinii conform cărora IERTAREA  este „un proces intenţionat, voluntar” în simţirea unei fiinţe umane, având ca finalitate depăşirea gândurilor şi atitudinilor negatve faţă de o persoană. Numai astfel acest proces poate avea beneficii  pentru ambele părţi. Perfect, însă a verificat cineva  eficienţa acestei opinii?

Vorbe sfinte, îndemnuri pline de înţelepciune se află nenumărate în zestrea spirituală a omenirii, năzuind să diminueze greşelile umane, RĂUL din societate. Toţi recunoaşten că, fie cu voie, fie fără voie, greşim de la naştere până la moarte. Nu există fiinţă umană perfectă şi, de aceea, singura soluţie ar fi să realizăm făptuirea unei IERTĂRI profunde. Pentru realizarea asestui deziderat este necesar să găsim căile corecte. Dumneavoastră consideraţi corectă această opinie? „Dacă veţi ierta oamenilor greşalele lor şi Tatăl vostru Cel din ceruri vă va ierta greşalele voastre”, ne povăţueşte Sfânta Evanghelie.

Înţepciunea poporului este plină de poveţe privind  IERTAREA temeinică, privitoare la ÎNŢELEPCIUNE. Iată două dintre acestea: „Mai bine să ierţi pe cel vinovat, decât să pedepseşti pe cel nevinovat”, „Cu iertarea ce tu faci, dobândeşti pe toţi de fraţi”. Dar pe cât de folositoare sunt astfel de îndemnuri, pe atât de puţine sunt preocupările şi căile de a le transforma în fapte. De aici derivă şi necesitatea de a găsi modalităţile oportune  IERTĂRII, cu finalităţi benefice. Deşi importanţa IERTĂRII în existenţa noastră a preocupat o sumedenie de cugetători, înţelepţi, filozofi, clerici din toate timpurile, nu putem spune că s-au făcut progrese remarcabile în acest domeniu.

Spre exemplu, filozoful Seneca a spus înainte de Hristos, ERRARE HUMANUM EST (A greşi e omeneşte), sentinţă pe care a completat-o în mod realist: PERSEVERARE DIABOLICUM (A persevera în greşeală este diabolic.). Însă  nici în timpul lui, nici după el, exercitafrea IERTĂRII nu a funcţionat corect. Prin urmare, de aceea, avem nevoie de IERTARE, dar  nu de faţadă, ci profundă, cu efecte benefice. Nu  consideraţi că ne-ar fi de folos ca, în momente de cumpănă, în care am fost lezaţi, să adoptăm o atitudine  binevoitoare, printr-un comportament  calm, corect ? De asemenea, dacă noi am greşit semenului,  nu ar fi normal să avem bunul simţ a-i cere IERTARE într-un mod politicos?

Sunt şi opinii care susţin că numai Dumnezeu poate ierta cum ar trebu; deoarece noi, oamenii, suntem păcătoşi, nu putem acorda IERTAREA PROFUNDĂ. Totuşi, din vechime  şi  până în prezent IERTAREA nu şi-a exercitat corect rolul de armonizare a relaţiilor noastre cu semenii. Romancierul Lev Tolstoi era de părere că atunci când iertăm, nu sunt admise jumăţile de măsură: „Dacă ierți, iartă totul! Altfel n-ar mai fi iertare” ; B.Franklin aprecia: „Bravii şi înţelepţii pot să ierte şi să scuze acolo unde laşii şi proştii nu dau dovadă de milă”. Cam de aceeaşi părere era şi Shakespeare, spunând: „A ierta este o faptă mai nobilă şi mai rară decât aceea de a te răzbuna”. Însă Publius Syrus îndemna la autoexigenţă, afirmând că altora putem ierta greşelile, nouă nu se cuvine să ni le iertăm niciodată: „Iartă adesea altora, niciodată ţie”. 

Şi tot examinând astfel de opinii, cu siguranţă vom observa noi cât poate să ne dăruie IERTAREA autentică. Abţinerea de la făptuirea RĂULUI, de la răzbunarea otrăvitoare, dăruie fiinţei umane putere şi măreţie, ne spune E. H. Chapin: „Niciodată sufletul uman nu pare să fie mai puternic decât atunci când se abține de la o răzbnare și îndrăznește să ierte o greșeală” .

Mă întrebam uneori dacă faptele mele au întruchipat mereu o IERTARE care să dea roade. Răspunsul nu mă satisfacea niciodată, fiindcă nu am realizat că neiertând profund, m-am înjosit. Am înţeles curând câtă dreptate avea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Când nu-l ierți pe altul, tu nu-l amărăști atâta pe el, pe cât te jignești pe tine însuți”. Vă invit să reflectaţi şi asupra acestori opinii: „IERTAREA”, a spus  Hannah More, ne salvează de la cheltuielile mâniei, costurile urii și risipa spiritului”; Elbert Hubbard  era de părere că „bucuria inefabilă a iertării și a fi iertat formează un extaz care ar putea să trezească invidia zeilor”. Receptând în profunzime sentinţele acestea vom reţine, cu siguranţă, nu atât frumuseţea exprimării, cât înţelepciunea degaja-tă. Să fie acest raţionament just?

Ar fi încă multe de spus, mai ales despre  tipurile de IERTARE  AUTENTICĂ şi căile corecte prin care  se pot realiza. Cred că ar fi necesar să întoarcem privirea, stimaţi cititori, şi spre realitatea zilelor noastre ca să constatăm dacă IERTAREA AUTENTICĂ este plenară. Adevărul dureros este că astăzi există o IERTARE PROFUNDĂ (practicată în mică măsură) şi, mai ales, una de SUPRAFAŢĂ,  policromă (aceea dictată de interese, de conjunctură, de relaţii, obligaţii…). Să fie vinovat modul de EDUCAŢIE practicat în instituţiile de învăţământ, în familie sau de către mass media (ziare, reviste, televiziune, radio, cinema, internet şi alte suporturi care servesc la transmiterea mesajelor către un număr mare de  receptori)?

Închei prin a vă reda o întrebare adresată de către o elevă de liceu, cu puţin timp în urmă: „Vă rog, domnule, să-mi răspundeţi dacă pot fi iertate în zilele noastre, următoarele greşeli: batjocorirea unei credinţe, umilinţa, insultarea demnităţii umane, crima, violul, înşelăciunea, trădarea, ipocrizia şi servilismul, bârfa denigratoare, nedreptatea generatoare de tragedii?”. Un răspuns ferm şi corect mi-a cerut destul timp să-l pot formula. Dumneavoastră, stimaţi cititori, ce i-aţi fi răspuns, acestei eleve, dacă aţi fost în locul meu?

Articole similare