Cultură

„Ideea Eminescu” nu poate seca 

„Românii se simt bine cu Eminescu, se întorc la acesta. Ne întoarcem într-o etapă a vieţii  noastre citind poezia lui Mihai Eminescu” (Eugen Simion)

Traian Gh. CRISTEA

De ce să mai scriu despre Eminescu, de ce să mai îndem la citirea şi recitirea  operei lui, când unii (puţini la număr) pledează pentru respingerea lui sub acoperişul unor forme voluntare, intitulate cu aplomb „despărţire” sau „demitizare” a scriitorilor clasici? Răspunsul se găseşte limpede şi la reprezen-tanţii  culturii române de la care am luat lumină din lumină. Să amintim spusele lui Lucian Blaga despre „Ideea de Eminescu” şi citarea acestora va fi  edificatoare: „Ea este pentru noi, pentru neamul nostru, o idee forţă. Nu ştiu în ce măsură izbutim să o facem să devină idee forţă. Pentru creşterea noastră intelectuală, pentru devenirea noastră spirituală, este o idee esenţială” („Spaţiul mioritic”, 1936).

Nu scriu de pe poziţiile unui eminescolog; nu mă situez printre criticii de specialitate, însă, din câte am putut citi de-a lungul anilor din opera lui Mihai Eminescu, un lucru mi s-a  întipărit în conştiinţă, anume îndemnul către semeni de a pătrunde (prin citire şi recitire) mesajul scrierilor  eminesciene. Pentru că numai astfel va da roade îndemnul celui pe care ne-a adresat acest sfat înţelept: „Citeşte! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei şi imagini din care vei întocmi înţelesul şi filosofia vieţii” (M. Eminescu).

Chiar dacă în ziua de 15 iunie 1889 Mihai Eminescu şi-a luat zborul către astre, el a rămas şi va rămâne viu şi luminos în memoria posterităţii, graţie operei sale, miruită cu nectarul genialităţii, despre care poetul ne-a mărturisit: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar.  Geniul n-are moarte, dar nici noroc”.

S-a scris despre existenţa şi creaţia poetului şi de bine, şi de rău; s-a scris în timpul cât a trăit şi după trecerea lui în altă dimensiune. Se scriu şi astăzi studii, cărţi, articole meritorii, dar din păcate, „sunt de foarte multe ori sufocate de miile de mîzgăleli, pretinse opere de analiză ce au un efect unic: exasperarea cititorilor” (Șerban Axinte, 14 ianuarie 2022).

Însă pe cerul adevărului, în ciuda unor teoreticieni postmodernişti, persistă afirmaţii docte ale unor personalităţi de referinţă: „Prin Eminescu şi moştenirea miraculos rămasă de la el, ni s-a făcut un dar de care n-au avut parte alte culturi,  fie şi cele mari. La scara culturii noastre, funcţia lui Eminescu poate fi mai vie decât cea a lui Shakespeare în Anglia, sau a lui Goethe în Germania, căci el nu e un simplu poet, niciun simplu suflet nenorocit, ci o conştiiţă de cultură completă, de la deschiderea către matematici, pe care abia le cunoştea, până la aceea către istorie” (Constantin Noica).

Opera eminesciană a convins că este rodul genialităţii pe care timpul nu a reuşit s-o  eclipseze. Da, căci urmărind numai câteva eşantioane din opiniile, aprecierile exegeţilor ne vom putea convinge că acest poet ne deschite pururi noi ferestre spre cunoaştere. De la ilustrul Titu Maiorescu şi până astăzi se aud sentinţe care certifică valoarea incontestabilă a tezaurului spiritual lăsat de aurorul „Luceafărului”.

În zilele noastre, un profesor, bănuiesc lipsit de aura celebrităţii cu care alţii vor să ne fascineze, ne aminteşte: „EMINESCU – poetul UNIVERSAL va rămâne, în primul rând, POETUL DE CONCEPȚIE, deși mulți dintre <CRITICI>, unii chiar redutabili, au fost stânjeniți în analiza subînțelesurilor discrete ale operei sale. În esența ei, opera lui EMINESCU este o operă de GENIU, multilaterală și de înălțime, mai ales că alături de POEZIA sa uriașă stau, la loc de cinste, și preocupările sale de natură științifică” (prof. Ion Pătraşcu, Slatina Olt).

Este cunoscut faptul că operele care se înscriu în tezaurul spiritual al unui popor trebuie recitite cu scopul înţelegerii esenţei mesajului. Matei Călinescu (poet, prozator, eseist, critic literar) preciza că recitirea este o necesitate care derivă din „caracterul infinit al textului literar”.

Mircea Eliade mărturisea cu nostalgia ce-i oferea recitirea creaţiilor eminesciene: „Recitindu-l pe Eminescu ne reintoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”.

*

Aşadar, să ne reamintim acum câteva eşantioane din creaţiile poetului naţional.

Despre marea trecere, de exemplu,în versuri de o rară conciziune şi vibraţie sufletească, Eminescu grăieşte la urechea eternităţii: „Floare de crâng,/Astfel viețile/Și tinerețile/Trec și se stâng („Stelele-n cer…”), sauTu rămâi la toate rece,/Nu spera și nu ai teamă,/De te-ndeamnă, de te cheamă;/Ce e val, ca valul trece,/Nu spera şi nu ai teamă;/Te întreabă şi socoate/Ce e rău şi ce e bine;/Toate-s vechi şi nouă toate:/Vreme trece, vreme vine” („Glossa”).

Pătrunzând esenţa fiecărui citat selectat din scrierile eminesciene, nu ne mai este de mirare de ce Emil Cioran a spus: „L-am idolatrizat întotdeauna pe Eminescu şi dacă n-am comentat niciodată opera lui este pentru că viziunea lui despre lume îmi este foarte apropiată” .

O întrebare retorică, adânc răscolitiare, adresată de eul poetic este şi aceasta: „Au nu ştii tu ce suntem?”. Desigur, este sugestia îndemnului la cugetarea lăuntrică pentru a descoperi configuraţia existenţei umane în această lume. În valurile unor versuri de o profunzime tulburătoare, se află răspunsul că suntem „Copii nimicniciei/Nefericiri zvârlite în brazdele veciei,/Ca repedea rotire a undelor albastre,/Gândirea noastră – spuma zădărniciei noastre,/Iar visuri și iluzii, pe marginea uitării,/Trec și se pierd în zare ca paserile mării./Şi ce rămâne-n urmă în noi decât obscura/Şi oarba suferinţă ce bântuie natura ?”  („Nu mă-nțelegi”).

Să ne gândim acum şi la tineretul studios, întrebându-ne cum receptează ei astăzi opera eminesciană. Şi pentru că şcoala este unul dintre factorii esenţiali de formare a copiilor, a tinerilor (până la o anumită vârstă), redăm una dintre opiniile unui observator al realităţii referitoare la acest subiect: „Eminescu a ajuns un clişeu naţional… Şcoala românească a făcut din el un nume comun, un automatism supărător pe buzele tuturor. Să fii detractor, să-i negi importanţa şi actualitatea e tot un clişeu”. Comentariul citatului nu se cade făcut, pentru că oricine-i poate verifica justeţea afirmaţiei citate. Trebuie însă precizat că pentru tineretul studios cel mai valoros beneficiu acum, pe plan cultural, îl constituie lectura aprofundată a scriitorilor canonici şi nu numai. Ca Eminescu să fie înţeles de şcolarii, de studenţii de astăzi, este nevoie de tactul şi măiestria unor dascăli care reuşesc să-i implice afectiv pe învăţăcei în actul lecturii. Dar unde pot fi găsiţi aceşti dascăli?

Închei tot printr-un citat eminescian care, după a mea părere, relevă un adevăr incontestabil: „Țara care, prin aplicarea instituțiilor ei, încurajează ignoranța, neconsecvența, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedește că e în descompunere deplină”.                      

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole similare