Opinii

Furtună galbenă la Frankfurt

Sincer, înainte de European, decât să privesc jocurile naționalei, aș fi preferat mai degrabă o vasectomie. Mai ales după egalul ăla cu Liechtenstein, echipa României era „nomina odiosa”. Să nu văd, să n-aud.

Realizez acum că jocul din meciul cu băieții din principat a fost probabil o cacealma, menită să adoarmă vigilența adversarilor. Sau nu știu. Singura certitudine, acum, după egalul cu Slovacia, e că am ieșit dintr-o grupă care părea imposibilă pentru mulți. Eu însumi am fost extrem de sceptic.

Cum s-a transformat peste noapte naționala dintr-o echipă huiduită la scenă deschisă, într-un grup adulat de milioane de români? De la primul antrenament, derulat în prezența a 5.000 de fani, până la zidurile galbene clădite prin peluzele nemțești, microbiștii veniți de prin toate colțurile lumii au lăsat parcă exigențele acasă aplaudând orice deposedare, palmă de teren câștigată, orice corner. Au aplaudat inclusiv greșelile.

Poate publicul a fost arma principală a unei echipe care nu mai propune numele mari ale Generației de Aur. Iar el, publicul, a știut să ofere dragoste necondiționată tuturor fotbaliștilor, în mod egal, așa cum, din ce țin eu minte, nu prea se întâmpla în anii ’90.  Fanii României au învățat să-i aprecieze, în egală măsură, atât pe pianiști, cât și pe cărătorii de pian. Rațiu, Niță, Drăgușin sau Marin și-au auzit numele strigate de câteva zeci de mii de oameni, în arene aflate la mii de kilometri depărtare de casă. Iar volumul tribunelor galbene se întețea, parcă, odată cu furtuna de la Frankurt.

Nu-mi amintesc ca românii să fi scandat „Gică Mihali” în ’94. Nici Ganea, omul cu golul decisiv de la Europeanul din 2000, n-a fost vreun adulat. Pentru că în vremurile alea dragostea se împărțea în mod inegal. Nici nu se putea altfel. Hagi, Răducioiu, Ilie Dumitrescu sau Gică Popescu te lăsau mască, pe tine, microbistul, de la prima atingere de balon. Iar restul orchestrei rămânea în plan secund.

Între timp, publicul român de la marile competiții s-a mai schimbat. Dacă părinții noștri nu aveau bani de sejururi afară, noua generație de suporteri face ce face și umple stadioanele. Uffff, ce imagine frumoasă! Sunt sigur că mulți dintre cei prezenți pe Commerzbank Arena nu sunt oameni bogați. Au strâns cum au putut, și-au planificat vacanța în Germania și au ajuns la meciuri. Și au știut să cânte mai frumos decât la orice operă din lume. Iar băieții ăia, dintr-un lot în care talentul e destul de diluat, s-au simțit fotbaliști adevărați, mai ceva ca unii dintre eroii generațiilor mai în vârstă. Și sunt de asemenea sigur, că la următorul European, vor fi și mai mulți români.

Articole similare