FOTO/VIDEO | Schitul de la Aluniș, biserica din piatră din Athosul românesc

OPINIA prezintă astăzi, în edițiile print și on-line, un nou reportaj al rubricii săptămânale cu specific turistic, realizată în cola­borare cu „VINO ÎN BU­ZĂU”, cea mai comple­tă platformă de promovare turistică a Buzăului.
„VINO ÎN BUZĂU” a fost concepută, de o echipă de jurnaliști, regizori și producători de televiziune, ca o platformă de informare tu­ristică pentru a veni în întâmpinarea turiștilor dornici de aventură și care doresc să cunoscă frumusețile zonei. Conform managerului de proiect, jurnalistul Bogdan Vlădoiu, „VINO ÎN BU­ZĂU” își propune să ajute eficient turiștii din țară și de peste hotare să descopere obiectivele turistice din județul Buzău, nefiind o platformă turistică oarecare, ci una care are un conținut complet cu privire la obiective, tradiții sau locuri de cazare și masă din zona Buzăului.

Ascunzătoare pentru comori sau refugiu pentru pri­mii creștini prigoniți. Sunt doar câteva dintre destinațiile pe care le-a avut, de-a lungul secolelor de existență, unul dintre cele mai bizare și mai puțin cunoscute obiective tu­ristice din Buzău: biserica din piatră de la Aluniș. În fapt, acest lăcaș de cult este doar una dintre cele 30 de așezări rupestre din zona Aluniș–Nucu-Bozioru, cea mai mare concentrare de schituri rupestre din Ro­mânia, asemuită, deseori, cu zonele Meteora sau Athos, din Grecia.

Cunoscătorii mai nu­mesc acest tip de așezări „agatoane“, care sunt biserici, chilii sau monumente de artă creștină săpate sau sculptate direct în piatră.

Ineditul locului este dat nu doar de faptul că biserica este construită în stâncă, dar și pentru că acesta este unul dintre puținele lăcașuri de acest gen din România în care se mai slujește. Biserica, al cărei hram este “Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, are naosul și altarul săpate în stâncă, cu un tavan boltit, despărțit de doi pilaștri. Dimensiunile bisericii din piatră sunt 8,80 m lungime, 4 m lățime și 2,80 înălțime.

Pereții schitului de la Aluniș sunt plini cu înscripții chirilice, inscripții care însă nu au fost descifrate în totalitate de specialiști. De asemenea, pe peretele sudic al altarului sunt trei firide pe care se găsesc cruci de tip ,,Malta”. Peretele nordic are o masă din piatră, o inscripție care amintește de doi ciobani, Vlad și Simion, și alta cu Sfântul Sava de la Buzău.

Deasupra stâncii în care este săpată biserica, turiștii pot descoperi un jilț din piatră numit „scaunul lui Dumnezeu”. Bisericuța are astăzi un turn-clopotniță, iar parohia a amenajat o curte și un ­ci­mitir.

În cazul agatonului de la Aluniș, vorbim nu doar des­pre o biserică, ci și despre două chilii săpate în stâncă și încă cinci nedatabile. Dintre acestea, trei sunt încă neterminate.

Aura de mister asupra agatoanelor și mai ales asupra Bisericii din Aluniș este sporită și de faptul că perioada de săpare și de locuire a acestor așezări rupestre se întinde pe parcursul a peste 2.500 de ani. Ba chiar, nu ar fi exclus ca o mare parte dintre ele să fi reprezinte urme ale unora ce datează din vremea geto-dacilor.

Simion, Vlad și legenda bisericii

„De vină“ pentru apa­riția bisericii de la Aluniș par a fi ciobanii menționați pe inscripție, Simion și Vlad. Cel puțin așa susțin legendele locale, parțial confirmate sau „întărite“ de niște documente. Existența acestora ca personaje reale este relevată de un act de confirmare din data de 20 iunie 1742 al închinării mănăstirii de la Aluniș, existent la Episcopia Bu­zăului, care enumeră între alte metocuri (mănăstire su­bordonată administrativ unei mănăstiri mai mari) ,,și schitul Aluniș ce iaste săpat în ­pia­tră de Simion și Vlad ciobanii ce l-au închinat ei singuri la sfâ(n)ta Episcopie, în zilele răposatului Serafim episcopul”.

Atestările documentare

Iar actul citat mai sus nu este singura atestare documentară legat de Biserica de la Aluniș.

Printre acestea, un hrisov al domnitorului Mihnea Turcitul din 1586-1587 prin care soția lui, doamna Neaga, transformă schitul în mă­năstire. Câteva de­cenii mai târziu, undeva pe la mijlocul secolului al XVII-lea, a avut loc o lărgire a bisericii ințiale, consemnată într-o serie de zapisuri.

Viața monahală din zonă a continuat să se dezvolte până în a doua jumătate a se­colului al XIX-lea. Mai precis, după anul 1864, atunci când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat decretul prin care averile mănăstirești erau secularizate.

A fost, cumva, începutul sfârșitului și pentru biserica din Alunișiul Buzăului. Astfel, după anul 1871, mă­năstirea a devenit biserică parohială. Apoi, treptat, declinul vieții monahale s-a accentuat, iar undeva în timpul Primului Război Mondial… totul s-a liniștit.