Cultură

FOTO / VIDEO | Marina Diana Hanganu, regizorul care i-a provocat pe buzoieni să devină designeri de roboți

Știința-ficțiune a inspirat omenirea să conceapă un viitor cu roboți autonomi, care să ne  fie de ajutor la fiecare aspect al vieții de zi cu zi.  Pasul de la ficțiune la realitate pare însă să fi fost făcut, pentru că roboții umanoizi din sfera ficțiunii științifice, care au fost până mai ieri doar jucării, ar putea să devină o caracteristică obișnuită în spațiile noastre sociale chiar în următorii ani. Tot mai des se discută despre necesitatea creării roboților sociali, care să fie concepuți pentru a interacționa cu oamenii într-un mod natural, interpersonal, pentru a atinge obiective social-emoționale în diverse aplicații, cum ar fi educația, sănătatea, calitatea vieții, divertismentul, comunicarea și colaborarea. Pentru a proiecta roboți care pot juca cu succes un rol benefic în viața de zi cu zi a oamenilor este însă nevoie de o abordare multidisciplinară, în care proiectarea tehnologiilor și metodologiilor robotului social este ajutată de robotică, inteligență artificială, psihologie, neuroștiințe, factori umani, design, antropologie și multe altele. Obiectivul pe termen lung de a crea roboți sociali care să fie parteneri competenți și capabili pentru oameni este o sarcină destul de provocatoare și nu numai pentru oamenii de știință.

Buzoianca Marina Diana Hanganu, absolventă a Colegiului „B.P. Hasdeu” și, mai apoi, a Secției de regie teatru la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București, în 2014, cu un master de teatru experimental la Royal Central School of Speech & Drama, a luat  în serios această provocare și a creat – pornind de la realitatea socială a României, care se confruntă fenomenul de migrație a populației, în special a celei tinere -,  un proiect inovativ la Teatrul „George Ciprian”, care, pe lângă multe funcții precum cea educativă, sociologică, științi­fică, are și meritul că încearcă să găsească soluții câtorva întrebări care ar putea deveni esențiale în viața unui om: ce fel de viitor ne dorim alături de roboții sociali? Ar putea aceștia să fie un sprijin pentru noi la vârste înaintate? Dacă da, în ce condiții?

Pentru aceasta i-a provocat pe buzoieni să devină  „designeri de roboți” și să contribuie astfel la un studiu în cadrul proiectului despre percepția asupra robo­ților sociali, fără să fi fost necesar ca persoanele care și-au spus părerea să fie experți în robotică pentru a participa. Ideile lor au ajuns la partenerii de proiect din Spania, la atelierul de dezvoltare a robotului pentru adulți de la Universidad Católica de Murcia (UCAM).

Apoi, timp de mai multe zile, s-a lucrat în atelierul de proiect cu artiști din Italia, România și Spania pentru dezvoltarea a șase roboți virtuali pentru a fi utilizați pe platforma web a proiectului. Tinerii artiști Alessandra Piras (Italia), Alin Sîrbu (România) și Juan José Arnau (Spania) au lucrat sub îndrumarea prof. Rocío Martinez (UCAM) pentru a aduce treptat la viață personajele robot. Ei se inspiră din ceea ce și-a imaginat audiența din toate cele trei țări în cadrul atelierelor anterioare de dezvoltare a robotului, pentru că, în afară de buzoieni, au mai fost consultați în privința roboților și cetățeni din  Spania și Italia, proiectul fiind unul de nivel european.

Proiectul este intitulat „Tele-encounters: Beyond the Human” și  este co-finanțat de programul Europa Creativă al Uniunii Europene, având ca lider Teatrul „George Ciprian” și ca parteneri Universidad Católica de Murcia (Spania) și Industria Scenica (Italia). În momentul de față, modelele de roboți imaginate de copii și de adulți din România au fost incluse într-o broșură bilingvă română-engleză, care poate fi descărcată gratuit de pe pagina proiectului „Tele-Encounters”. Acolo sunt incluse, spun reprezentanții proiectului, versiuni potențiale ale viitorului nostru cu ajutorul roboților sociali. „Este posibil să descoperi că ai afinități cu vizionarii care au contribuit la această carte, sau că unele perspective nu te atrag deloc. Dacă te consideri postumanist, poți respinge unele dintre noțiuni ca antropocentrice, neglijând alte specii și chiar drepturile robotului. Oricare ar fi polaritățile călătoriei tale, nu te pierde în acest labirint de gânduri. Sperăm să ieșiți cu o perspectivă largă și, mai presus de toate, cu o putere sporită de a modela creativ povestea zilei de mâine așa cum ați vrea să se desfășoare!”, spun autorii proiectului.

Descarcă broșura AICI.

Proiectul are mai multe etape și se va finaliza în luna mai a anului viitor cu o piesă de teatru cu totul aparte de ceea ce au vizionat buzoienii până în prezent, pentru că în piesă va juca și un robot construit de specialiști pe baza propunerilor făcute de ei în cadrul atelierelor  proiectului.

Despre viziunea acestui proiect, modul de realizare al lui, despre cât înseamnă latura artistică și cât cea științifică, despre ce se va întâmpla cu rezultatele cercetării proiectului, cum va arăta robotul, cu ce fel de robot ar dori buzoienii să interacționeze la bătrânețe, cum va fi realizată piesa cu actorul robot și multe alte aspecte ne-a povestit în cadrul unui interviu acordat pentru cititorii ziarului OPINIA, autoarea proiectului, Marina Diana Hanganu.

Reporter: De unde a pornit ideea proiectului cu roboții sociali?

Marina Diana Hanganu: Eu am realizat mai întâi un proiect care s-a axat pe tema migrației, pe ideea de grijă și cum este acordată grija în familiile transnaționale. În primul proiect am studiat relația dintre părinții plecați în străinătate și copiii rămași în țară. În proiectul actual, studiez relația dintre părinții rămași în țară și copiii plecați în afara granițelor ei. Având în vedere răsturnarea de situație, ne-am gândit la un scenariu care nu este chiar atât de îndepărtat cum pare și anume faptul că roboții sociali ar putea să ofere sprijin celor în vârstă rămași acasă. Astfel, pe baza primului proiect am întors tema pe partea cealaltă a fațetei problematicii migrației populației, pentru a studia, de data aceasta, relația dintre copiii plecați și părinții rămași, iar în contextul cercetării tehnologice actuale în domeniul roboților sociali am îmbinat cele două direcții.

Rep.: Ați tras niște concluzii pe care le-ați cuprins într-o carte, la finalul primului proiect

M.D.H.: Sociologul Mircea Kivu, care lucrează și în acest proiect, a analizat interviurile cu părinții plecați și copiii rămași din România, Spania și Portugalia. Este studiul sociologic pe baza cercetării noastre din teren. De data aceasta, vom avea mai multe studii academice. Pe de o parte, va fi acest studiu sociologic care va analiza interviurile pe care le luăm cu emigranții și cu părinții lor rămași acasă – de data aceasta ne concentrăm doar pe români -, iar pe de altă parte va exista și un alt studiu care va examina atitudinea participanților la atelierele noastre vizavi de roboții sociali. Noi am organizat niște ateliere în aprilie-mai în toate cele trei țări, România, Spania și Italia, și oamenii care au participat, fără să aibă un background tehnologic sau neapărat artistic,  și-au imaginat, prin jocuri teatrale și prin discuții, cum ar trebui să arate un robot social și ce ar trebui să poată face. A fost o structură mai amplă a acestor ateliere în care au completat și ches­tionare participanții din cele trei țări. Aceste ateliere s-au încheiat, dar această etapă servește ca o etapă de cercetare–dezvoltare pentru tot ceea ce vom face mai departe.

Rep.: Ce urmează ?

M.D.H.: Mai departe facem o platformă online cu modele de roboți sociali. La asta lucrează partenerii spanioli. Pe baza modelelor create de public, trei artiști de animație și modeling 3D, unul din România, unul din Spania și unul din  Italia lucrează la șase modele de roboți. Ei se inspiră din ceea ce a făcut publicul, din desene, din povești, din toate părerile lor și realizează niște personaje 3D; cum sunt în jocurile video, așa fac ei niște roboței pe care îi vom pune pe o platformă online special creată.

Rep.: Ce vârste au avut participanții la ateliere? Au fost  reprezentanți de toate vârstele?

 M.D.H.: La ateliere au fost copii de 11-12 ani, de la Colegiul Național ,,B.P.Hasdeu”. Și un alt atelier a fost pentru adulți. O mare parte au fost seniori, dar nu numai. La ateliere am avut oameni de toate vârstele.

Rep.: Există o diferență de viziune între adolescenți și persoanele în vârstă în privința modului în care trebuie să arate robotul?

M.D.H.: Nu este o diferență foarte mare. Paradoxal, nu. În primul rând, toți au spus că nu vor să semene cu un om. Adică poate fi humanoid, să aibă trăsături asemănătoare cu omul, dar robotul va semăna mai mult cu un personaj de desen animat decât cu un om. Adică un robot de tipul Sofia sau Erika este privit ca respingător și înfricoșător de către toate categoriile de vârstă. Ei vor să știe că robotul e robot și nu vor    să-l confunde cu omul; chiar dacă vocea trebuie să sune umană, nu trebuie să fie exact ca vocea omului, la fel și aspectul. Funcțiile trebuie să fie bine delimitate: ajutor casnic, să fie capabil să socializeze etc. Foarte interesant este că multe persoane au bifat ca statut al robotului  „prieten”, dincolo de toate aceste servicii pe care le-ar putea face, robotul trebuie să ofere și funcția de socializare.

Rep.: O funcție în schimbare, pentru că după pandemie până și prietenia pare să aibă alte nuanțe.

M.D.H.: Este posibil ca și acest context al pandemiei să fi influențat răspunsurile, având în vedere că tehnologia a fost o sursă de  conexiune, un mod de co- nexiune cu ceilalți. Dar, oricum, nu funcția de socializare a fost pe primul loc, din ce au scris oamenii, ci ajutorul practic, cum ar fi ajutorul în situații de urgență: dacă ți se face rău, robotul să sune imediat pe cineva apropiat sau la Ambulanță; mai mult pe zona practică, dar și funcția de socializare este printre cele importante pentru participanții la proiect de toate vârstele.

Rep.: Și-au dorit cumva un roboțel asemănător unui animăluț de companie, numai că acesta știe să ia  și decizii și să sune la Ambulanță?

M.D.H.: Apropo de animale, sunt roboți care se aseamănă cu animale, de exemplu Albo, care sea­mănă cu un câine, sau Paro, care seamănă cu o jucărie de pluș, bebelușul balenă etc. Oamenii au fost invitați să boteze robotul preferat dintre cei care există. Le-am dat pentru proiect  vreo șapte modele de roboți, de la cei care arată ca un om, cum ar fi Erika, până la acei roboți care seamănă cu niște animale. Animalele au fost preferate, au fost în topul preferințelor participanților la proiect, tocmai pentru că trezesc un alt tip de sentiment față de un robot care arată ca omul și totuși nu arată ca omul, fiind imperfectă asemănarea.

Se verifică în aceste  workshopuri – și alte studii au demonstrat-o -, conceptul introdus în 1970 de un cercetător japonez, care se numește „valea repulsiei” („The Uncanny Valley”). Conform acestei teorii, cu cât un robot se apropie de aspectul uman, dar nu atinge perfect asemănarea cu omul, cu atât va fi mai înfricoșător și respingător.

Rep.: Este vorba, totuși, de o gândire avangardistă, fiind vorba de un oraș  unde lumea nu este atât de familiarizată cu tehnologia pe cât pare. Sunteți un fel de pionieri în acest domeniu  inovativ chiar la nivelul țării.

M.D.H.: E un domeniu bogat și care cred că se va dezvolta din ce în ce mai mult pe coordonate interdisciplinare. Deja nu mai vorbim doar de proiecte de robotică unde să fie implicată doar tehnologie sau doar oameni de știință. O echipă interdisciplinară poate să facă mult mai multe pentru a duce mai departe un domeniu ca acesta, dovadă că prin jocuri teatrale noi putem să obținem un răspuns mult mai creativ decât ar face-o un robotician.

Rep.: Teatrul este în general o metodă nonformală de educație care prinde mult mai bine decât alte metode mai ales la tineri. În proiect aveți și componenta aceasta de educație cu privire la modul de percepere a robo­ților în viața noastră.

M.D.H.: Da. Pentru că artele, și teatrul în special, pot fi un laborator în care se testează ideile viitorului, tehnologiile viitorului.

Rep.: În acest laborator îi implicați și pe buzoieni. Ei nu sunt doar spectatori la ceea ce creați și le dați posibilitatea să vină cu ideile lor.

M.D.H.: Da, unul dintre obiectivele proiectului este să familiarizăm publicul larg cu dezbaterile din zona roboticii și cu stadiul de dezvoltare al roboților, pentru că una este ceea ce vedem în filme și alta este ceea ce există pe piață la ora actuală. Roboții nu sunt nici pe departe atât de avansați.

Rep.: O să puteți să le spuneți oamenilor peste 5-10 ani, maxim: noi v-am întrebat cum să arate roboții. Dacă așa ați dorit să arate, așa arată!

M.D.H.: Cred că vor influența ideile lor modul în care vor fi construiți roboții în proiect. Vreau să lansez altă broșură din România cu rezultatele atelierelor și să le trimit către companii de robotică, către universități. Poate, cine știe, se inspiră cineva…

Rep.: Care este povestea piesei de teatru și cum va fi integrat robotul în piesă?

 M.D.H.: Avem o activitate importantă în afară de acea platformă online, cu modele de roboți care ar trebui să fie gata în toamnă, și care va fi și interactivă, adică fiecare robot va avea un device, astfel încât oamenii vor putea să comunice online cu el în scris și vorbit. Este vorba despre un spectacol de teatru care se va desfășura simultan aici, la Buzău, și în Italia. Adică vom conecta spațiul din Buzău și spațiul din Italia prin Internet, prin videoconferință – lucru pe care    l-am făcut și proiectul trecut cu Spania. Publicul din Ro­mânia va putea să vadă  simultan cu cel din Italia. În România vom avea și un robot construit special; lu­crăm la el, dar este foarte mult de muncă. Un robot care nu va avea inteligență artificială. Va fi controlat de la distanță ca o păpușă mecanică, dar acest robot va fi un personaj din piesă ins­pirat și la nivel conceptual și ca aspect din ceea ce a gândit publicul.

Povestea va urmări re­lația dintre o mamă vârst­nică rămasă acasă în Româ­nia, cu robotul, și familia ei din Italia. Fiica a plecat în Italia și a format acolo o familie cu un italian. Au o fiică. Locuiesc acolo, iar mama se află aici în Româ­nia. În piesă se dezvoltă relația aceasta în viitorul foarte apropiat. Piesa prezintă interes ca soluție pentru situații reale, dar și artistic, pentru că modalitatea de a face acest lucru este deosebită. Nu este doar o soluție tehnică, este un concept integrat. Adică este vorba despre folosirea tehnologiei și se va spune o poveste care altfel nu ar putea fi spusă. Pentru că nu poți să prezinți pe aceeași scenă – sau poți, dar este mai complicat – două puncte de vedere diferite, așa cum o să facem noi.

Rep.: Când ar avea loc premiera? Pregătirile sunt mai altfel decât la un spectacol obișnuit?

M.D.H.: La finalul lunii mai 2022 trebuie să avem premiera. În etapa aceasta lucrăm la piesă. Eu scriu piesa împreună cu dramaturgul Bianca Trifan, pe baza interviurilor luate în România și pe baza acestor roboți creați de oameni. Noi gândim personajul robotului pe baza a ceea ce au scris ei. După ce terminăm piesa, o să o testăm în ateliere cu studenți la teatru, ca să vedem dacă mai trebuie făcute modificări și, în paralel, construim robotul propriu-zis și toate aplicațiile tehnologice care vor fi folosite în spectacol. Astfel că, în februarie 2022 va trebui să începem repetițiile care se vor desfășura până în  luna mai.

Este și o cercetare tehnologică la mijloc. Avem noroc că lucrăm cu un designer de interacțiune foarte bun, Cristian Iordache,  care știe să organizeze foarte bine etapele de lucru pe partea aceasta tehnologică. Pe platforma online oamenii vor avea posibilitatea să voteze robotul preferat. Noi o să avem niște chestionare legate de această platformă, dar noi ne gândeam să le distribuim doar când vom lansa platforma. Vom face o prezentare în fiecare țară și oamenii vor primi chestionare.  Este un proiect care se bazează pe ideile oamenilor, nu numai ale artiștilor sau ale tehnicienilor, ale publicului larg.

Rep.: În ce stadiu sunteți cu proiectul?

M.D.H.: Astăzi (n.r., 1 iunie) ar trebui să lansez broșura cu roboți, o carte de peste 200 de pagini cu de- sene și povești și descrieri de roboți create de oamenii din România. În paralel se desfășoară trainingul artiștilor din Spania. Sunt trei artiști implicați, Alin Sîrbu din România, Alessandra Piras din Italia și Juan Jose Arnau din Spania. Trei artiști tineri care lucrează la modelele 3D chiar acum. După ce se termină atelierul vor avea niște schițe consistente pentru acești ro­boți. Îi vor prezenta în fața echipei de proiect. Echipa din Spania lucrează și la implementarea tehnică, adică ei nu trebuie să construiască doar platforma, ci și device-ul de care spuneam pentru fiecare robot, astfel încât el să poată să răspundă la interacțiunea cu publicul, și va trebui antrenat pe textele oamenilor. Ne gân­dim să folosim inteligența artificială de tip machine learning, adică inteligență care învață și e capabilă să genereze singură răspuns, dar încă testăm această variantă. Dacă nu, o să ne axăm pe un alt tip de inteligență artificială.

Articole similare