Lumea este ca o scenă, s-a tot spus de la William Shakespeare încoace, un adevăr care parcă niciodată mai mult decât marți seară nu a fost atât de bine livrat publicului la Teatrul „George Ciprian”. Și… cum spunea Eminescu, „ca lumea suntem noi”; noi toți cei care am asistat la compunerea și descompunerea lumii într-o piesă de teatru, sub bagheta unui regizor care dirijează un alt spectacol în spectacolul anunțat publicului. Totul se petrece ca într-un puzzle, în care rolul echipei de actori este esențial, mai ales când se pune problema la modul profesionist: pentru cine se face spectacolul? Este un spectacol pentru public sau pentru „comisia de la UNITER”? Aproape că nici nu știu care public a aplaudat mai mult, cel din sala Teatrului „George Ciprian” sau cel din piesă… Cred totuși că cel de la „George Ciprian”.
Cine a făcut acest lucru? Ei bine, trupa Teatrului Municipal „Bacovia”, care a urcat pe scena Festivalului „Săptămâna Teatrului Tânăr” hotărâtă să prezinte ambele fațete ale actorului, atât pe cea din fața scenei, cât și pe cea a omului din spatele cortinei, cu calități, sensibilități, tristeți, drame, bucurii, iubiri. Eva Cosac, Sever Andrei Bârzan, Valentin Braniște, Minodora Broscoi, Bogdan Buzdugan, Florina Găzdaru, Corina Goranda, Ștefan Huluba, Tudor Hurmuz, Vlad Nicolici și Daniela Vrînceanu sunt actorii care au făcut acest lucru posibil în piesa intitulată „UZINA ARTIȘTILOR”, scrisă de Matei Lucaci Grunberg și Sever Andrei Bârzan și regizată de Matei Lucaci Grunberg.
Actorii de la Bacău au mai reușit ceva. Ei au prezentat cu măiestrie în spectacolul regizat în timpul spectacolului istoria ca teatru și teatrul ca istorie, folosindu-se de o multitudine de mijloace care să îl introducă pe spectator într-o călătorie în epocile respective.
Într-o mișcare scenică aproape browniană, căreia regizorul dorește să-i pună capăt în fel și chip, această trupă de actori repetă pentru premiera spectacolului „Istoria României povestită în nunți și înmormântări”. La premieră urmează să vină celebra comisie Uniter. Spectacolul din spectacol este modern, musical, pe alocuri – performativ, eclectic. Actorii sunt dirijați de un fost mare regizor care încearcă să-și relanseze cariera. Își propun mult: își propun să fie actuali, își propun avangardism, își propun premii și notorietate, dar sunt multe întorsături de situație pe acest drum, inclusiv absența unui coleg mai în vârstă despre care se spune printre repetiții că este bețiv, că sigur doarme pe undeva, și este căutat din când în când prin teatru, pe unde a fost văzut…
Și la fel în melodia Queen „The Show Must Go On”, și aici repetiția continuă chiar dacă unul dintre actori lipsește, altul nu știe textul, iar orgoliile aproape nu mai încap pe scenă. Mai sunt și dezvăluirile amoroase din greșeală care încing spiritele, așa că premiera ajunge să fie cu totul ieșită de sub control: o actriță intră în scenă fără costum, alt actor nu știe replicile, un amator este lăsat să improvizeze. Scenele aproape că ajung să se petreacă în oglindă cele de pe scenă cu cele din spatele ei; așa se întâmplă în episodul încăierării lui Brătianu cu Kogălniceanu pe scenă și a regizorului cu actorul gelos în culise.
Totul a fost bine conceput, începând chiar de la muzica care a anticipat cele două părți ale spectacolului. În prima parte, spectatorul a fost întâmpinat cu melodii celebre din vremea lui Zavaidoc, precum „Zaraza”, iar în a doua parte cu melodii din anii ’70-’80 interpretate de Aurelian Andreescu, precum „Copacul”, un șlagăr la vremea respectivă. Ziarele vremii și apoi radioul au fost folosite de regizor pentru a introduce vești „în format de tabloid” precum unirea ca o nuntă, moartea lui Cuza cu scena soției și amantei, războaiele mondiale cu eroii, sosirea primului rege al României comentată de doi bețivi și, în final, perioada comunistă cu pionierii și spectacolele tematice, toate acestea constituind apoi scene aflate într-o ultimă repetiție înainte de avanpremiera spectacolului regizat în timpul spectacolului.
Moartea colegului actor care era de negăsit la repetiții pune capăt spectacolului și îi împietrește pe artiști. Moartea este cea care ne face pe toți egali… și doar ea poate pune capăt spectacolului vieții.
