FOTO | Povestea pictoriței Alexandra Baciu, care a lăsat Capitala pentru ,,ținutul plin de mister” al Buzăului

Pictorița Alexandra Baciu s-a îndrăgostit iremediabil de Aluniș, după ce drumurile sale au purtat-o, în ultimii ani, către aceste locuri, mai întâi pentru a descoperi natura, istoria, și apoi, din vara anului 2020, alături de prietenul său din Buzău, Mihai. Aluniș Art Center aproape că a adoptat-o, așa cum face de când și-a deschis porțile pentru tinerele talente în domeniul artelor, iar anul acesta este gazdă pentru picturile Alexandrei până în data de 5 iunie. Expoziția personală a Alexandrei este și prima expoziție a sezonului de aici, fiind intitulată, deloc întâm­plător, „Human naturescape”. Lucrările expuse acum la Aluniș sunt realizate de Alexandra la atelierul său din București, și au fost alese astfel încât „să se potrivească cu energia locului”, spune ea. Selecția de lucrări de pictură  este însoțită de un text curatorial semnat de Ana Sultana Cipariu și face parte din programul artistic conceput de inițiatoarea și coordonatoarea proiectului Aluniș Art Center, Iulia Gabriela Sîrbu.

Alexandra Baciu este absolventă a secției de Pictură UNArte București și mem­bră Uniunii Artiștilor Plastici din 2011. A studiat în țară sub îndrumarea profesorilor Ștefan Câlția, Petru Lucaci și Alexandru Rădvan, iar în Italia, la Accademia di Belle Arti din Roma, i-a avut profesori pe Giuseppe Modica, Pierluigi Berto și Claudia Alliata de Villafranca. A expus la Festivalul M’Arte Live din Roma, la Bienala Internațională de Pictură de la Chișinău, la Festivalul George Enescu din București, la Bucharest Art Week, la Castelul Cantacuzino din Bușteni, la Muzeul Cotroceni din București, la Institutul Elie Wiesel din București și în galerii de artă autohtone sau internaționale. Ea a povestit, în premieră, într-un interviu pentru OPINIA, ce planuri are în legătură cu Buzăul și ce proiecte profesionale o leagă de Aluniș.

Reporter: Cum ai ajuns să faci cunoștință cu Buzăul?

Alexandra Baciu: Eu sunt născută în Vrancea, un loc ce, din punct de vedere cultural, are multe legături cu Buzăul. Am văzut asta când am primit de la nașul meu de botez (un avid colecționar de obiecte etnografice din satele Vrancei), în urmă cu zece ani, o frumoasă ie de lână ce mai târziu s-a dovedit a fi de port buzoian, deși era dintr-un sat din sudul Vrancei. Apoi mă mai gândesc și la Cultura Monteoru, o cultură dragă mie pentru arta ei, o cultură care a unit cumva cele două județe vecine.

Am descoperit cu ade­vărat Buzăul într-un mod, aș putea zice, fortuit. Ca pentru toată lumea, și pentru mine, anul 2020 a fost un an dificil. Prima parte mi-am petrecut-o într-o izolare totală, rămâ­nând singură în București, stând mult închisă în apartament, împreună doar cu o pisică adoptată, care avea doar trei lăbuțe, ce mi-a devenit un adevărat prieten, și cu plantele mele, de care am grijă cu mare drag atunci când nu pictez, lucrez sau citesc. În a doua parte a anului, din fericire, totul s-a schimbat radical în momentul în care l-am cunoscut pe Mihai, prietenul meu, în iulie 2020. El este pasionat de offroad, și împreună am decis să petrecem lunile de toamnă cutreierând drumurile de pădure ale Buzăului, având ca punct de plecare casa părinților lui din Aldeni, Buzău, un sat ce se află aproape de Vulcanii Noroioși. El mi-a deschis drumul către un ținut care pentru mine este plin de mister și cu un potențial turistic încă neexplorat.

Un alt motiv pentru care am decis să aleg Buzăul este faptul că mi-am dorit de mult timp să găsesc un loc special, în care să prind rădăcini, unde să îmi fac un atelier în mijlocul naturii, să împrumut de la energia ei creativă și să pot să o transpun în ceea ce fac. Acest lucru este mai greu de realizat într-un oraș plin de ciment și gaze de eșapament, oricât de ofertant ar fi el din punct de vedere cultural. Artistul Ștefan Câlția, a cărui studentă am avut onoarea sa fiu în timpul studiilor de licență din cadrul Universității Naționale de Arte din București, povestea într-un interviu că el își adună mereu ideile artistice în perioadele în care stă izolat în casa părintească tradițională din Munții Făgărașului, idei pe care vine mereu mai apoi și le transpune în atelierul din centrul Bucureștiului, deoarece în liniștea naturii există un alt fel de dialog cu „Sursa”, cu acel ceva ce este mai presus de noi. Există pentru unii oameni – și eu cred că mă număr printre ei -, o nevoie constantă de legătură cu natura, de plăcere a contactului direct cu ea. Poate că în categoria artiștilor, acest lucru este mai evident, ei având tendința de a transforma modul propriu de viață în creație. Mă gândesc aici doar la Georgia O’Keeffe, care a transformat traiul în mijlocul deșertului în operă de artă, sau la Monet, care a pictat flori dar și „cu flori”, sau artista conceptuală Ana Mendieta, ce a creat o legătură specială între pământ și corpul uman, ca să enumăr aici doar câțiva dintre ei.

Tot în același spirit, am un proiect de atelier ce „dospește” atât la nivel conceptual, dar și efectiv, ca metodologie de realizare, de mai bine de zece ani. Pentru asta m-am documentat pe multe subiecte, și mă voi documenta și în viitor, fiind un demers constant, de la mari artiști care au lucrat cu natura, până la modalități de construire a caselor organice, ecologice, pasive sau care produc energie, la metode tradiționale de construire a caselor în România, soiuri de plante cu valoare tinctorială (ce pot produce pigmenți și coloranți ce pot fi folosiți atât în arta textilă, cât și în pictură), alte plante cu mare potențial de uz domestic, sau estetica grădinilor japoneze ori zen budiste (fără nicio afiliere doctrinară), totul concretizându-se într-o sinteză care caută esența, și care se potrivește perfect într-un atelier autohton, local, ce în viitor s-ar putea dezvolta în rezidența artistică sau o școală-atelier. Este ceea ce mi-aș dori să las în urmă, pe lângă picturile mele. Cred că puterea creativă a unui artist, transcende uneori pânza, dalta sau pensula. Sunt sigură că deși nu recunoaștem fățiș, toți ne punem întrebări existențiale, una dintre cele mai importante pentru mine fiind: ce îmi doresc să las în urma? Un astfel de atelier-concept este încercarea mea modestă de a lăsa în urmă o lume mai bună.

Rep.: Ai rude aici?

A.B.: Familia prietenului meu este din Buzău și venim frecvent să îi vizităm. Tot­odată, un fost coleg de facultate, sculptorul Ioan Vasile, este din Buzău. Am avut plăcerea de a îi vizita atelierul anul trecut, în timp ce lucra la un proiect de sculptură a unor uși masive de stejar, ce vor face parte dintr-un ansamblu arhitectural din Japonia. Totodată, mă bucur să descopăr din ce în ce mai mulți oameni minunați, cu fiecare vizită pe care o fac în zonă.

Rep.: Cum ai descoperit Alunișul?

A.B.: De Aluniș știam deja de la Maia Ștefana Oprea și Samir Văncică, un cuplu de artiști pe care îi cunosc de mai bine de zece ani, și care mi-au fost colegi de facultate. În Facultatea de Arte, legăturile dăinuie mult în timp. Nu de multe ori se întâmpla să nu ne vedem ani de-a rândul, iar apoi să ne regăsim de parcă nu ar fi trecut o zi de la ultima despărțire. Așa a fost și reîntâlnirea cu Maia, ce a avut loc tot în 2020, la școala de arhitectură aplicată de la Bunești. În anii ce trecuseră de la ultima întâlnire, ea și Samir s-au retras împreună cu familia, în natură, în zona Buzăului. Într-una dintre convorbirile telefonice cu Maia, mi-a fost adresată simplu și sincer întrebarea: „De ce nu expui la Aluniș?  Cred că ți-ar plăcea acolo. Poate vrei să și ții un workshop”. Când mi-a povestit Maia prima dată de Aluniș, era vara lui 2020 și nu îl cunoscusem încă pe Mihai. Mai târziu, prin noiembrie, când Aluniș Art Center era închis, dar afișul expoziției „Homo Faber – Femina Faber”, semnată Maia și Samir, încă mai decora intrarea, într-una dintre plimbările prin Munții Buzăului împreună cu Mihai, am ajuns la o răscruce de drumuri înconjurată doar de păduri, unde am avut marea surpriză să văd un banner care îndruma călătorii către Aluniș Art Center.

Obișnuită fiind cu galeriile de artă din București, am fost mai mult decât intrigată, dar în același timp foarte bucuroasă să văd artă în pădurile Buzăului, cât și locul de care îmi povestise Maia cu atât de mult drag. M-a intrigat mult conceptul de revitalizare a zonei rurale prin cultură și m-am bucurat să văd că arta e la fel de vie în mijlocul unei păduri și nu doar în orașe, unde este înconjurată doar de asfalt și bitum. Poate e chiar mai vie, mai reală, pentru că poate avea puterea de a schimba ceva în bine, deși acest lucru este considerat de către sceptici o utopie. Mi-au plăcut mereu oamenii care pot dovedi fără efort și fără dorința de a avea dreptate că pot sparge stereotipurile, iar Iulia Sârbu, creatoarea Aluniș Art Center, s-a dovedit pe deplin un astfel de om, ce nu dezamăgește.

Rep.: Unele dintre picturi le-ai realizat atunci când ai făcut popas la Aluniș?

A.B.: Picturile expuse la Aluniș sunt făcute la atelierul meu din București, dar le-am ales special pentru această expoziție, în spiritul ideii de natură, feminitate, sacru. Am încercat să creez o expoziție care să se potrivească cu energia locului. Nu exclud nici posibilitatea de a crea picturi cu imaginile din Buzău; chiar am făcut niște fotografii foarte interesante, pe care vreau să le folosesc ca documentare în viitoarele picturi, fotografii realizate în timp ce călătoream cu Mihai prin Buzău. Sunt peisaje care includ crucile de piatră des întâlnite și care dau accente atât de interesante peisajelor.

Rep.: Dacă vrei să împăr­tășești câte ceva despre impre­siile tale de la Aluniș…

A.B.: Am descoperit Alunișul ca pe un loc plin de poveste și magie. Am ajuns acolo într-o seară rece de octombrie, după o ploaie, într-o zi în care centrul de artă era închis, dar asta nu a știrbit cu nimic frumusețea momentului. Am vizitat chiliile și am făcut multe fotografii. Chiliile au o atmosferă aparte, iar pentru mine contează foarte mult energia pe care o simt atunci când vizitez un loc nou. La Aluniș am simțit ceva similar cu senzația pe care am avut-o în urmă cu șapte ani, când am vizitat o peșteră-chilie cu rol similar, din Macedonia. Acolo, la fel ca aici, atmosfera avea ceva special, sacru, iar genul acesta de locuri mă încarcă mereu pozitiv, creativ.

Rep.: Expoziția aceasta de la Aluniș ai dedicat-o femeilor. Îți plac portretele? De unde ai ales modelele?

A.B.: Lucrările sunt ins­pirate de oameni pe care i-am cunoscut și care au avut o calitate aparte. Majoritatea modelelor sunt artiști plastici sau oameni implicați într-o formă sau alta în procesul creației: artiști specializați în pictură, scenografie, arta costumului imperial chinez, dans, cât și o scriitoare pasionată de ideea insulei. Toți au acea calitate aparte, magică, acel ceva ce te face sa vrei să te oprești în loc și să vrei să vorbești cu ei, și au propriile lor căutări profunde. I-am perceput pe toți ca pe niște „semințe” ale energiei creației, ce pot înflori în orice moment, dând mai departe adevărate izvoare de idei creative. Sunt niște oameni–cărți în sine sau oameni-surse de idei creative și fiecare pictură a fost creată prin energia poveștii sau prezenței celui sau celei care a fost model. Pe ei nu i-am ales eu, ci ei au venit singuri spre mine și au ales să fie modele, nu la modul conștient, ci prin dorința lor de a îmi povesti fiecare „carte” pe care o conțineau în ei, povestea lor. Nu a fost un proces rațional, ci unul organic, de genul „așa a fost menit să fie”. Nu sunt de aceeași naționalitate, ci din țări diferite: China, Spania, România, Republica Moldova, Polonia, Cehia. Pe majoritatea i-am cunoscut în Roma, în 2010, ca foști colegi sau prieteni de la Accademia di Belle Arti di Roma. La întoarcere în București, am continuat proiectul experiment și cu colegii de la Universitatea Națională de Arte. Am constatat că atât în cadrul internațional cât și în cel național, arta poate să fie un mijloc de comunicare și cunoaștere umană foarte profund, ce poate duce la rezultate interesante.

Mi-am continuat studiul bazat pe comunicarea energiei interumane și, ulterior, acest subiect  a fost  principalul interes artistic către care mi-am canalizat timpul și eforturile, în ultimii zece ani.

Rep.: Ai planuri pentru alte expoziții?

A.B.: Da, expoziții voi face în continuare, atât cât voi putea să pictez, sper eu, pentru tot restul vieții, dar deocamdată nu am alte planuri de expoziție în Buzău. Anul trecut am participat la Bienala Internațională de Pictură, organizată de Uniunea Artiștilor Plastici din România, filiala Buzău, iar în prezent, până pe 2 iunie, expoziția de la Aluniș. Am în plan o participare la prima ediție a rezidenței artistice organizate de către artiștii plastici Maia Ștefana Oprea și Samir Mihail Văncică, în Nucșoara, iar apoi, sunt în plan câteva participări în București, cu o galerie privată, cât și cu spațiul expozițional din Hubul Artistic de la Carol 53, unde am atelierul.

Rep.: Picturile tale surprind și câte ceva din starea ta de spirit?

A.B.: Da, întotdeauna picturile reflectă și starea de spirit, deși ea nu este definitorie, iar percepțiile privitorilor sunt mereu diferite. De exemplu, una dintre lucrările care este expusă la Aluniș, reprezintă un autoportret dormind. Personajul principal este o fată realizată după corpul meu, ce doarme înconjurată de un fundal agitat, de un roșu-carmin puternic. Peste ea plutește o ploaie de aur protectoare, ce pătrunde printr-o fereastră îndepăr­tată. Această lucrare de exemplu, este variabil percepută ca fiind foarte grea, apăsătoare (din cauza fundalului) de către persoanele care observă mai întâi asta sau foarte pozitivă, luminoasă (datorită ploii de aur, realizată cu foiță de aur), de către privitorii care observă partea pozitivă a mesajului picturii.

În lucrările mele merg mereu pe principiul că nu există umbră fără lumină și că pentru a evidenția frumusețea luminii, ea are mereu nevoie de contrastul umbrei pe care o creează. Stările de spirit sunt mereu pozitive, dar percepțiile lor de către public variază.

O experiență foarte plăcută în acest sens, a fost în anul 2016 când am avut o expoziție personală la Home Mătăsari, de Noaptea Albă a Galeriilor, în care, printre cei cam 90 de vizitatori ce au fost prezenți, o fată necunoscută a venit să mă îmbră­țișeze și să îmi mulțumească, pentru că i s-a schimbat în bine semnificativ starea de spirit după cea a vizionat expoziția. Pentru momente ca acestea, cred eu, merită tot efortul și energia depuse în realizarea unui eveniment de acest gen.

Rep.: Ție ce îți place cel mai mult să pictezi?

A.B.: Ca gen al picturii, portretul mi-a fost mereu cel mai familiar. Poate este vorba despre o doză de subiectivism și o oarecare influență din familie, deoarece de mică am tot auzit de la mama că portretul este cel mai greu gen al picturii, iar asta m-a atras cu atât mai mult spre această zonă. Totodată, cred că am fost mereu fascinată de câteva portrete pe care mi le aduc aminte din copilărie, realizate de mama mea. Și ea a studiat pictura, dar nu și-a putut continua studiile, așa că pentru mine a fost mereu un fel de preluare de ștafetă. Mai am și acum un desen în cărbune realizat de ea, după un ipsos ce reprezintă portretul lui Apolo.

Rep.: Când ai hotărât să pictezi și să urmezi un drum în direcția aceasta?

A.B.: Mama mea a avut pregătirea de desenator tehnic, ca formare profesională, așa că am crescut printre creioane mecanice, stilouri Rotring Isograph, miros de tuș, planșe de proiectare, șabloane pentru desen tehnic și multe altele. Așa că desenul a venit ca un parcurs firesc. La 4 ani am fost înscrisă la ceea ce pe-atunci se numea Palatul Copiilor, unde am studiat cu regretatul pictor focșănean Nicolae Rădvan (ce a decedat, din păcate, anul trecut), apoi am studiat cu pictorii Elena Bârhală, Anda Mazilu și Lucia Florea, pe perioada gimnaziului. În timpul liceului am întrerupt studiile, deoarece pe-atunci nu exista liceu de arte în Focșani, ci doar școală de arte ce funcționa în școala în care studiam eu, având program paralel de studiu. Practic eram înscrisă la școala normală, dar eram trecută și în catalogul școlii de artă. Mergeam la cursurile cu program normal în timpul zilei, și la atelier dimineața și seara, înainte și după orele normale de studiu.

Mai am și acum diplomele de la concursurile la care am participat în acea perioadă. Totul s-a schimbat când a trebuit să merg la liceu, și neexistând un liceu de arte pe-atunci în Focșani, a trebuit să optez pentru un liceu ce nu avea program de artă. Mult mai târziu, în 2008, după ce m-am întors pentru a doua oară din America, am decis să dau examen la Facultatea de Arte din București, iar în 2010 am primit o bursă Erasmus la Roma, așa că am avut marea ocazie de a studia și la Accademia di Belle Arti di Roma. La Universitatea Națională de Arte din București am avut onoarea de a studia cu artiștii plastici Ștefan Câlția și Alexandru Rădvan în cadrul studiilor de licență și cu Petru Lucaci în cadrul studiilor de masterat. La Accademia di Belle Arti di Roma am studiat cu Giuseppe Modica (pictura), Pierluigi Berto (desen), Claudia Alliata de Villafranca (tehnici ale picturii).

Rep.: Cum îți alegi temele?

A.B.: Mie îmi place să spun că nu le aleg eu, ci ele mă aleg pe mine. Procesul creației este într-adevăr unul rațional. În facultate, întrebarea la care puteam răspunde cel mai greu și care era adresată cel mai des de către profesori era „De ce vrei să faci asta?”, o întrebare dificilă, dar cu atât mai utilă, pictorii fiind adesea ușor „seduși” de teme sau subiecte care sunt poate prea facile, dar plăcut de abordat. Așa că, în continuare îmi pun mereu întrebarea „de ce” înainte de a începe lucrul, dar temele și subiectele vin tot din zona iraționalului, din acel ceva ce nu poate fi definit încă, dar care promite undeva în adânc, să devină un proiect foarte interesant. Cred că arta trebuie să fie, în primul rând, foarte personală, așa că, în fond, toate lucrările mele spun ceva despre mine, despre povestea mea, iar personajele sunt, de cele mai multe ori, un pretext, dar ele vin ca pretext tot pe filiera unei puternice legături de cunoaștere umană. Trebuie să cunosc foarte bine o persoană înainte de a o putea picta.

 

Rep: Poți să-mi indici o lucrare a ta care îți este mai dragă dintre toate, și de ce?

A.B.: Aș alege pictura care se află în momentul de față pe afișul expoziției. De ce? Deoarece este o lucrare pe care am realizat-o după ce am văzut pentru prima dată o pictură de Caravaggio, într-o scurtă primă vizită la Roma, în 2010, și a cărui influență se simte. Caravaggio este un pictor care m-a fascinat atât prin picturile lui, cât și prin povestea vieții lui. Mai târziu, am avut ocazia să văd picturile multor alți mari artiști pe care îi admir, prin muzeele Europei, dar cred că niciunul nu a avut impactul pe care l-a avut Caravaggio asupra acestei prime lucrări.

Rep.: Unele tablouri au o poveste care poate fi relatată…

 

A.B.: Fiecare dintre ele are o anumită poveste, dar dacă ar fi să menționez încă o pictură, pe lângă cea pe care deja am menționat-o, ar fi cea din seria „Memories from another Life”, „Amintiri dintr-o altă viață”, o lucrare de o dimensiune mai mare, de 2×2 metri. Pictura a fost ins­pirată din cea mai veche scriere literară a umanității, Epopeea lui Ghilgameș, după ce am văzut pentru prima dată o punere în scenă la Teatrul Odeon. M-a fascinat povestea lui Shamhat, cea care l-a îmblânzit pe eroul și, pe atunci, bărbatul sălbatic Enkidu, învățându-l ce este dragostea.

Ea trăia în orașul antic Uruk, el trăia într-o pădure de cedri, copacii în care vechii mesopotamieni credeau că trăiau zeii. El, fiind sălbatic, putea vorbi cu animalele, ea trăind în oraș, era civilizată. Ea îl îmblân­zește și îl educă, învățându-l ce este iubirea, iar el, odată civilizat, uită graiul animalelor.

 

Mi s-au părut două arhetipuri foarte frumoase, ce au rezistat mii de ani ca să ajungă până la noi, pentru a ne readuce aminte, într-o perioadă în care definiția rolului femeii se schimbă în continuare. Femeia a căpătat enorm în complexitate ca rol în societate, dar în esență, cea mai veche scriere a lumii, atestă puterea civilizatoare a femeii, prin feminitatea ei. Ca model, mi-a pozat o foarte bună prietenă din Paris, Ioana, care pe atunci lucra la o teză de doctorat pe tema insulei în literatura universală. Știind-o pe ea, mi-am dat seama că i se potrivește foarte bine rolul lui Shamhat. Un alt personaj prezent, un spirit al cedrilor, este reprezentat de portretul mamei mele.