FOTO | Cecilia Petrescu, custodele Muzeului „Timpul omului”, despre tradiții și obiceiuri de Paști din zona Mânzălești

De ani buni, Cecilia Petrescu, cu vocea sa blândă de învățătoare, ce cu greu o mai poți scoate din minte, spune poveștile timpului omului pentru buzoieni, dar și pentru toți cei din țară și din afara granițelor care trec pragul muzeului din Ținutul Buzăului, al cărui custode este. Anul acesta împlinește 72 de ani, mare parte dintre ei fiind puși în slujba comunității din care face parte, adică a celei din Mânzălești, în calitate de dascăl dedicat, continuând, mai apoi, după pensionare, să transmită legendele legate de preocupările oamenilor ce au locuit în aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu, la Muzeul „Timpul omului”.

Acest muzeu, spune Cecilia Petrescu, este o creație a unei echipe de tineri care au lucrat pentru  implementarea proiectului Geoparcul Ținutului Buzăului. Este un muzeu mai altfel. Și asta pentru că toate obiectele de acolo sunt puse cu un anumit scop și spun o poveste. „Sunt obiecte de artă populară, dar acestea spun povestea celui care le-a lucrat, care le-a făcut,  al timpului în care el era în toată plenitudinea vieții și putea să creeze modele”, spune Cecilia Petrescu.

Ea povestește că, tot după pensionare, a continuat activitatea culturală pe care a desfășurat-o în școală cu copiii. De această dată i-a implicat pe adulți în crearea unui ansamblu care să ducă mai departe tradiția și obiceiurile buzoienilor din zona de munte.

Muzeul „Timpul omului” conține „Pomul vieții”

Muzeul este structurat foarte interesant. Una dintre camere, spune Cecilia Petrescu, este dedicată universului feminin, în care elementul central este pomul vieții, cu toate semnificațiile lui. Pomul Vieții semnifică legătura pământului cu cerul. Roadele pomului, care este asemănat cu omul, sunt ștergarele care semnifică rezultatele muncii lui. Cu cât ștergarele sunt așezate în copac mai jos, cu atât ele sunt mai vechi și, cu cât înaintăm spre vârf, ele sunt mai noi.

Acolo, în acea cameră, ne mai povestește Cecilia Petrescu, totul capătă o notă de blândețe. „Este o cameră caldă, primitoare, precum este camera mamei în casele țăranilor. În această cameră se regăsesc toate obiectele lucrate de ea: ii, fote, ștergare; acolo mai există și războiul de țesut și masa rotundă la care se așezau copiii”, spune aceasta.

În muzeu se află și o moară manuală, despre care se spune că are darul de „a măcina și suferințele oamenilor”. Ea se găsește într-o altă cameră, cea care reprezintă universul preocupărilor bărbatului în gospodăriile de la țară. „O altă cameră, așa-numită «a universului masculin», are o altă coloristică. Bărbații, cei care nu plecau la muncă în altă parte, în general se ocupau cu olăritul  – a fost un centru renumit de olărit la Mânzălești -, cioplitul, lucratul în lemn și în piatră. Avem acolo și moara manuală, exact pe sistemul morii de apă. Moara, ca și timpul, macină tot, și durerile și fericirile. Marile dureri devin un fel de nostalgii plăcute până la urmă”, povestește Cecilia Petrescu. În acest muzeu, ne mai spune custodele, nu este o așezare aleatorie a obiectelor. Ele sunt așezate astfel încât să spună o poveste și o trecere a anotimpurilor.

Baba și Unchiașul scot fetele la horă după Paște

Una dintre tradițiile de aici, din zona Mânzălești, are titlu de unicitate. Este vorba despre dansul Babei şi Unchiaşului, o tradiție care s-a transmis din generaţie în generaţie, cele două personaje având roluri în câteva momente importante din an ale comunităţii. „Am încercat să valorific și un obicei al locului. Este vorba despre «Baba și Unchiașul», un obicei care sperăm să intre în Patrimoniul UNESCO odată cu intrarea Geoparcului”, spune Cecilia Petrescu, care își amintește că mama sa îi povestea despre scosul fetelor la horă de babă și de unchiaș. „Un obicei despre care mama mea povestea cu mult drag era scosul fetelor la horă de către Babă și Unchiaș. Asta se petrecea a doua zi de Paște sau la Rusalii. Fetele nu puteau să iasă la horă mai devreme de 16 ani. Cele mai mari își coseau ia și se pregăteau să iasă la horă; rolul Babei și al Unchiașului era să introducă în joc fata sau băiatul care ieșea pentru prima dată la horă. Este un fel de dans ritualic prin care se crede că cei tineri iau din înțelepciunea vârstnicilor, iar vârstnicii din puterea, din vigoarea celor tineri. Obiceiul acesta l-am promovat și păstrat prin ansamblul de tradiții și obiceiuri «Slănicul»”, a povestit Cecilia Petrescu.

Ea amintește că aceste măști  mai erau prezente  în comunitate și în timpul colindatului. „Cei care se deghizau în babă și în moș erau doar bărbați. Fetele nu erau lăsate de cei în vârstă să participe la acest dans, pentru că nu era de bun augur, se spunea că nu le mergea bine și stricau tradiția”, explică Cecilia Petrescu. Un alt moment important din viața satului la care își făceau apariția aceste măști era momentul priveghiului. Custodele muzeului spune că tradiția era ca la priveghi să fie chemate seara aceste măști „unde se spunea că respectivul sau respectiva ar fi făcut vrăji în timpul vieții, pentru că se considera că felul în care baba și unchiașul fac tot felul de jocuri, ar fi avut puterea de a alunga duhurile care pândeau să ia sufletul celui adormit acolo”.

Cămașa de la Paște, cusută în mare taină

O altă tradiție importantă despre care povestește custodele Muzeului Timpul Omului este cea legată de confecționarea cămășilor pentru sărbătoare, a iilor. Cecilia Petrescu spune că hainele cusute de sărbătoare, în speță iile, care se îmbrăcau la Paști, se lucrau în taină: „Iile se lucrau în postul Paștelui, poate și mai înainte. De obicei iile se lucrau la șezătoare; lucrau toate fetele la șezătoare, dar fiecare se îmbrăca cu altă ie la Paște, pentru că o lucra în secret;  nu dorea să-i vadă celelalte înainte lucrarea”.

Iile erau lucrate în mai multe feluri, în funcție de cine le purta. „Era cămașă de sărbătoare, cămașă de lucru, cămașă de văduvă, cămașă de fată care nu a ieșit la horă…”, enumeră Cecilia Petrescu câteva dintre lucrările care se făceau înainte în casele locuitorilor din Mânzălești. Erau foarte importante aceste cămăși care vorbeau despre cel ce le îmbrăca, de aceea, tradiția era ca fetele să înceapă de la șase ani să lucreze. Se perfecționau de mici în această artă.  „Fiecare ie are un semn, care se numește strajă; este un semn vizibil care arată că este a celei care a cusut-o și că doar ei și celor de după ea o să le fie bine dacă o îmbracă și or să aibă o soartă bună”. „Sunt așa-numitele ii neterminate. Iilor li se lăsa câte ceva neterminat, nu neapărat vizibil, pentru că se zicea, în viața satului tradițional, că cel mai mare păcat era cel al mândriei. Și pentru că doar Dumnezeu este perfect, chiar dacă ai făcut o ie sau un ștergar perfect,  trebuie să îi adaugi ceva, ca să îi strici perfecțiunea. Se găsește acea notă personală, «ceva»-ul meu care este diferit de restul”, spune Cecilia Petrescu.