FOTO | Andrei Pleșu, la Buzău: „Am făcut două clase primare la Pârscov, unde am avut prima întâlnire cu miracolul feminității și primele experiențe profesionale”

Într-o perioadă dominată de fel de fel de tensiuni, fie ele legate de campania electorală, de moțiu­nea de cenzură sau de alte animozități locale, conferința susținută de Andrei Pleșu, miercuri, 9 octombrie, la Buzău, a fost o adevărată oază de liniște și cultură. Cunoscutul om de cultură, fost ministru de Externe, ministru Culturii și consilier prezidențial pentru relații interna­ționale a fost invitat la sărbătorirea a 60 de ani de existență a Centrului Școlar de Educație Incluzivă, eveniment ce coincide cu împlinirea a 100 de ani de la nașterea filozofului Constantin Noica, căruia Pleșu i-a fost discipol.

În cadrul conferinței organizate la Centrul Cultural „Al. Marghiloman”, Andrei Pleșu a vorbit des­pre amintirile legate de întâlnirea cu Noica, despre legăturile sale cu Buzăul, abordând în final și subiecte mai actuale, cum ar fi „sta­tul paralel”.

Tatăl lui Andrei Pleșu a fost medic, iar după absolvirea facultății a fost repartizat la Sinaia, unde fiul său a făcut clasa I, apoi s-au mutat în județul Buzău, la Pârscov. Aici Andrei Pleșu a absolvit clasa a II-a, iar într-a treia, părinții s-au hotărât să îl trimită la București la niște mătuși.

„Mă simt legat în mod special de Buzău pentru că eu am făcut două clase primare la Pârscov. Pentru mine Buzăul (n.r., municipiul) era capitala în care veneam din când în când cu părinții mei, mai ales la Drăgaică, de unde păstrez amintiri în primul rând culinare: covrigi, babic, ­ghiu­dem, cârnați de Pleșcoi. Acolo, la școala din Pârscov, am avut și primele experiențe profesionale și existențiale. Cea profesională este că acolo am luat prima mea diplomă de competență. Eram în clasa a II-a și am luat diploma de campion la țurcă; se numea guie pe vremea aia. Am reușit să câștig câteva lupte de țurcă cu colegii mei. Și tot acolo am avut o primă întâlnire cu miracolul feminității, pentru că la sfârșitul clasei a II-a a trebuit să facem un spectacol, profesoara noastră se numeaUngureanu, și într-un moment al spectacolului băieții stăteau într-un genunchi și fetele jucau în jurul lor. Toate fetele dansau într-o anumită direcție în afară de partenera mea, Coca, care dansa invers și eu trebuia să o trag mereu de fustă să intre în direcția normală”, și-a amintit Andrei Pleșu despre copilăria petrecută la Buzău.

„O să spun mereu, eu sunt produsul câtorva pușcăriași”

„Ca unul care am stat alături de Noica ani buni nu pot să mă comport ca un ­exe­get. Eu sunt un martor. Am fost lângă el și am învățat de la el. Scenariul  după care Păltinișul (n.r. – Școala de la Păltiniș, inițiată în anii 1970 de Noica) a apărut în presă ca  o oficină a spionajului britanic, MI6. Asta mă face să surâd mai ales că dacă ar fi adevărat aș fi contrariat să văd cât de prost plătea MI6. Adică, Noica trăia dintr-o pensie mică, într-o cameră confort 3, la 11 grade iarna. Pentru James Bond nu cred că ar fi fost accesibile condițiile astea. (…) Pentru mine și ­ge­nerația mea oameni ca Noica au fost întâlniri decisive. Eu cred că viața noastră este masiv marcată de câteva întâlniri. Trebuie însă să le cauți, să le accepți când ele apar și să iei de la ele ce este de luat. Eram în anii ‘50 și resimțeam nevoia să refacem legătura cu cultura de dinainte de noi, care din fericire supraviețuia prin câțiva oameni, printre care și Noica. O să spun mereu, eu sunt produsul câtorva pușcăriași: Constantin Noica, Nicu Steinhardt, Sergiu-Al George, Teodor Enescu, Alecu Paleologu… Instrumentul formării este admirația, un instrument neglijat. Ca tânăr, dacă nu faci experiența admirației față de un model, formația ta este nesigură. Uneori am impresia, dar poate fi o gândire de om bătrân, că admirația s-a diminuat la generațiile mai tinere care sunt foarte critice. Adică, spiritul critic este consi­derat o virtute mai importantă decât capacitatea de a admira. Dar această capacitate de a admira te scoate din tine, te livrează unui model, se numește emulație, vrei să imiți, și fără ea devii un singuratic vanitos”, a mai spus Andrei Pleșu.

Despre rolul unui profesor

„Noica avea cultura școlii, dar refuza să i să spună <domnul profesor>. Profesoratul poate fi o capcană, adică poate să îți dea senzația că tu ești cel care deține cunoaștere, care știe și care nu are decât să transmită. Noica spunea că <pe școala mea aș pune ca frontispiciu citatul. „Nu se știe cine dă și cine primește”>. Pentru că adevăratul profesor trebuie să fie, nu atât cineva care transmite un adevăr, ci o direcție de căutare. Cum spunea el, <nu trebuie să fii recolta, trebuie să fii ploaia!>, adică să fii agentul care face să crească recolta locului. <Adevăratul pedagog trebuie să fie un îmbolnăvitor>, dar în sens invers decât în medicină. <Un tânăr căruia nu îi poți trece nicio incertitudine îți este o înfrângere>, spunea Noica”, a mai spus Pleșu.

„Pentru un român este jenant să spună <nu știu>”

„Românii, dacă ați observat, cam știu tot. Pentru un român să spună <nu știu> este extrem de jenant, încât, chiar dacă nu știe ce îl întrebi, el tot îți răspunde. Am văzut la niște emisiuni la care mă uit uneori, Vax Populi, cum un jurnalist întreabă oamenii de la țară. Oricât de grele sunt întrebările, nu există nici măcar pauză de gândire, există doar un răspuns prompt și definitiv. <Cine a scris Biblia?>. <Eminescu>, răspunde omul, și unul de lângă el zice: <A contribuit și Ion Creangă>. Altul zice: <Cine să o scrie?! Popa!> și ziaristul întreabă: <Popa din sat de aici?>. <Nu, ăla e un escroc, popa de la Târgoviște>, răspunde omul. Singurul care răspunde corect este, ca într-o parabolă evanghelică, bețivul satului, care abia sculat dintr-un șanț când aude întrebarea asta zice: <Dumnezeu, cine să o scrie?!>. Sau o doamnă învârstă din sat este întrebată: <Doamnă, cine credeți că a inventat sexul?>. <Chinejii!>, răspunde ea. Această certitudine, această incapacitate de a spune, <scuzați-mă, nu știu> o simt și eu ca șofer. Dacă merg cu mașina în țară și sunt pierdut la Tecuci și întreb <Cum ajung la gară?>, nimeni nu răspunde <nu știu>. Stau și se gândesc și apoi îți dau un răspuns absurd. Noica spunea apăsat că trebuie să renunți la omulețul din tine care știe tot”, a declarat Andrei Pleșu.

Pleșu și Liiceanu, stupefiați de modul în care Noica încerca să prepare cafeaua

„Noi, dimineața când mergeam la el în cabană, beam o cafea, iar cafeaua o făcea Liiceanu, care este o foarte eficientă gospodină. Într-o zi, Noica ne-a spus că face el cafeaua. Am venit și am găsit un spectacol absolut stupefiant. Un ziar pe care erau puse niște boabe de cafea. Noi nu înțelegeam nimic. El ne-a spus: <dragă, nu mi-a ieșit. Am pus la fiert boabele astea de cafea, dar nu a ieșit. Acum le-am scos să le usuc și, poate, dacă le mai fierb o dată, voi reuși>. El credea că cafeaua este o supă de cafea; fierbi boabele și iese cafeaua. Această candoare la vârsta de 74 de ani arată ce curățenie era în omul acesta”, a povestit Pleșu.

Candoarea lui Noica în fața anchetatorilor din pușcărie

„Noica era un om extrem de educat, nu vorbesc doar de cultură, vorbesc despre cum era educat un om într-o familie tradițională. Venea dintr-o familie bogată, iar el era bine crescut. De aceea, și el și generația lui nu au fost pregătiți pentru ce a urmat după 1941, pentru pușcărie, pentru suspiciune, pentru securitate, pentru ideologie obli­gatorie. Ei nu erau pregă­tiți, nu că nu voiau. Nu înțelegeau. Drept dovadă întâmplarea trăită în închisoare, la anchetă. Ancheta dura câteva nopți, nu te lăsau să dormi ca să fii obosit. Noica ne-a povestit: <Dragă, după câteva nopți, nu mai avea nici ăla ce să întrebe, nici eu ce să spun. Cădea conversația>. Asta era o expresie de familie boierească; la o masă nu era frumos să apară momente de liniște, să lași <conversația să cadă>. Iar Noica, cu anchetatorul în față, avea asta pe creier, că nu e frumos să cadă conversația. Stai cu omul în față și taci?! Și atunci deschidea el conversația, găsea el soluții de a continua conversația cu anchetatorul”, a mai spus Pleșu.

Andrei Pleșu și „statul paralel” în care crede

„Pentru mine statul paralel este statul României bune, care funcționează în continuare indiferent cine câștigă alegerile. Am cunoscut oameni la Sibiu, în Moldova și aici, oameni care își văd de treabă, cu succes, organizați în rețele de afaceri eficiente, fără furt. Acești oameni se sprijină unul pe altul, o adevărată rețea, nici nu știu cine este prim-ministru, își văd de treaba lor. Ăsta e statul paralel în care cred: o Românie care a reușit, și avem o experiență istorică, să se debranșeze de zgomotele de la vârf; un vârf care, din păcate, este mereu sub semnul întrebării, care nu stârnește emulație, admirație, încredere… Până la urmă, România asta bună, paralelă, este în pericol. Eu sper din toată inima că lucrurile se vor așeza, dar eu nu știu dacă mai apuc”, a declarat omul de cultură.