sâmbătă, 15 august 2020

Dr. Mircea V. Homescu, un învingător al uitării

Traian Gh. CRISTEA

Dacă Emil Cioran spunea că „viața nu-i posibilă decât prin uitare”, noi considerăm că viața ne-a fost dată și pentru a-i venera pe semenii care care au făcut lumină în jurul lor cât timp au existat pe pământ. A-i da uitării este jignitor. Cu atât mai mult când e vorba de oamenii pe care i-am cunoscut, i-am prețuit și care ne-au dăruit rodnice povețe din nemărginitul lor univers spiritual.

De pildă, în fiecare an, data de 20 iulie trimite către memoria mea afectivă semnale care mă îndeamnă la neuitarea lui MIRCEA V. HOMESCU, medic specia­list chirurg și eseist remarcabil, personalitate de aleasă cultură. Este un semnal că la acea dată fatidică el a pornit pe lungul drum către împărăția Eternității, lăsân­du-ne drept moștenire ­amintirea unui OM care ne-a oferit ceea ce avea mai bun: OMENIA, COMPETENȚA MEDICALĂ, VASTA CUL­TURĂ și, nu în ultimul rând, cinstea de a ne socoti prieteni. Că este așa o confirmă modul în care mi se adresa și mie de câte ori îmi încredința manu-scrisele cu provocatoare afirmații, opinii, judecăți de valoare: „Bunului și vechiului meu prieten Traian Cristea, cu sinceră prietenie/afecțiune”.

Abundența ideilor ­homes­cie­ne din lucrările trimise cândva mie în plicuri (format A4), prin animatorul Matincă Costea, sunt doar frânturi din clocotul interior în urma lecturilor abundente făcute în nenumăratele nopți albe.

Activitatea prodigioasă desfășurată în cei peste ­cinci­zeci de ani în slujba bolna­vilor, implicarea activă în viața cetății, cărțile și articolele semnate de M.V. Homescu stau mărturie că autorul lor merită pe deplin cinstire și recitire. Da, pentru că în interiorul lor exista un tezaur de gândire, izvor nesecat de lumină călăuzi-toare.

Intrând în universul gândirii medicului M.V. Homescu, vom revela numai câteva aspecte consi­derate de noi esențiale, lăsându-le cititorilor interesați plăcerea redescoperirii acestei remarcabile perso­nalități.

Despre deontologia profesională se găsesc diverse convingeri în eseurile doctorului. Iată, vorbind despre relația medicului cu pacientul, preciza: „Mentor al medicului este bolnavul”.

De-a lungul carierei, având de-a face cu o ­pro­blemă clinică deosebită, era frământat de dificila întrebare: „Oare a decide nu înseamnă și  a ucide? Dacă nu oameni, cel puțin idei”.

Sunt aceste cuvinte ilustrarea unei conștiințe profesionale ce l-a călăuzit toată viața, conștiință pilduitoare pentru noi.

Mi-l amintesc în cabinetul aflat la subsolul fostei instituții IGO, dând consultații chiar și după ce se pensionase. Pacienții îl căutau fie pentru a-i mulțumi, fie pentru a-i trata. Îi citeam în ochi lumina satisfacției că încă mai putea să facă bine celor din jur.

Precum personalitățile notabile care au avut succes profesional, a fost admirat, ­res­pectat, prețuit de cei care i-au cunoscut realizările și eforturile, dar nu l-au evitat nici invidia și denigrarea mediocrilor clevetitori. Iertân­du-i, nota cu nonșalanță: „Toată viața profesională m-am luptat cu trei dușmani fioroși: șocul, infecția și hemoragia, precum și cu un al patrulea, mai scârbos decât ceilalți trei la un loc: invidia urâcioasă a unor confrați de breaslă (…)”.

Studiul consecvent l-a însoțit toată viața. A fost această preocupare, alături de credință, oxigenul existenței sale. Studia cu ardoare, se documenta nu numai în domeniul specialității, dar și în alte domenii precum psihologia, sociologia, istoria religiilor, filozofia etc. Roa­dele acestei preocupări au răsărit în eseurile și disertațiile admirabile, apreciate de public și de cititorii publicațiilor de specialitate din țară. Lectorii avizați se pot convinge citindu-i cărțile sau  materialele publicate. Să cităm numai o considerație despre faimosul Nietzsche pentru a ilustra calitatea meditației homesciene: „Nietzsche a căutat toată viața supraomul; dar n-a găsit, chiar și în el, decât o biată maimuță numită sub – om (homo stultus  sau  simi-us sapiens)”.

Întâlnirile cu scriitorii, filozofii, morfopatologiștii, prelații, călugării pe care îi prețuia în mod deosebit, l-au îmbogățit și nu a ezitat să scrie sau să-i pomenească pe aceștia în conferințele sale.

Pline de foloase sufletești, de exemplu, sunt redarea sfaturilor arhimandritului TEOFIL PĂRĂIAN. De remarcat este simplitatea citatelor, conciziunea lor și mesajul luminos. Iată câteva citate cu povețe demne de memorat și de urmat: „Bătrânețe fericită pot avea cei ce au tinerețe cinstită”; „Ce faci te și face. Devii prin ceea ce făptuiești, fără să uiți că ce faci pentru altul este și pentru tine.”

Considerăm că este de real folos pentru contemporanii noștri următorul îndemn cu valoare etică indubitabilă: „GÂNDIȚI FRU­MOS, ADICĂ NU DOAR LA CEVA FRUMOS, CI CU PURITATE ETICĂ, PERPETUĂ A  GÂN­DIRII DE BINE, FĂRĂ URĂ ȘI FĂRĂ PIZMĂ.”

În rândurile ce au ca mo­tto cuvintele lui Terentius (VERITAS ODIUM PARIT), vizând consecința spu­nerii adevărului, destăi­nuirea homesciană cucerește prin sinceriate. Succinta autodefinire sună răspicat: „N-am fost decît un truditor străin de patimile care pătează, deplorabil, obrazul tagmei me­dicale… din totdeauna. Mi-am respectat profesia și bolnavii; așișderea mi-am respectat și confrații… care-mi dovediseră că ar fi meritat”.

Destăinuirile sale nu au subtilități; exprimarea nu­anțată este directă, precum operațiile făcute ani de-a rândul, țintind salvarea suferindului. Ele sunt cu atât mai credibile, cu cât au fost făcute doar cu câțiva ani înainte să cadă cortina ultimului act al existenței sale.

Din rândurile scrise cu nuanțe metaforice respiră altruismul care l-a caracte­rizat toată viața, așa cum observăm din succinta introspecție: „Aș pretinde că am lăsat să se clădească, alături de casa mea, multe alte case ale altora, din breasla mea, dar… nu numai, fără să mă fi chinuit holera egoismului sau ciuma invidiei și nici cancerul bârfei”.

Demnitatea, caracterul nobil nu i-au permis să se infatueze pentru tot ce a rea­lizat notabil în timpul acti­vității la Râmnicu Sărat. Nu amintim decât eforturile depuse în realizarea și dotarea modernă a Spitalului Muni­cipal, care corect ar fi să-i poarte numele. De asemenea, pentru implicarea activă în viața acestei istorice așezări nu numai în domeniul ­me­dical, ci și spiritual, acestui CETĂȚEAN DE ONOA­RE al cetății i s-ar cuveni un loc în Muzeul Municipal „Octavian Moșescu” din Râm­nicu Sărat.

Este adevărat că ,,dincolo de cuvânt e tăcere, iar dincolo de această tăcere este uitarea” (Geannina Brashi), însă apelul prodigiosului medic MIRCEA V. ­HOMES­CU nu poate fi nicicând uitat: „VIAȚA MEA ESTE O CARTE DESCHISĂ, CA­RE POA­TE FI CITITĂ DE ORICINE, FĂRĂ SĂ AM A MĂ RUȘINA DE VREO PAGINĂ ANU­ME”.

loading...
error: Content is protected !!