Dr. Constantin Andreoiu – o somitate în chirurgie, fără carieră universitară

Anghel C. TUDOR

Chiar dacă s-au scurs aproape 40 de ani de la trecerea sa la cele veșnice (15 august 1982), chipul și personalitatea celui care a fost medicul chirurg Constantin Andreoiu, somitate a medicinii românești, nu poate fi niciodată uitat de cei care l-au cunoscut îndeaproape cât și de cei care au auzit doar câte ceva despre dumnealui.

Opera științifică și realizările deosebite pe tărâmul chirurgiei ale dr. Constantin Andreoiu sunt factori esențiali în ”aduceri aminte” de către continuatorii săi și de mulți, chiar foarte mulți, din jurul acestora.

Astfel, putem afirma oricând că avem de a face cu o persona­litate puțin obișnuită, nefiind vorba de un savant recunoscut ca atare prin plasarea lui la conducerea unei oarecare catedre universitare, deoarece cariera profesională a dr. Constantin Andreoiu s-a desfășurat în cadrul unor spitale de provincie, având doar menirea să asigure asistența curentă de specialitate, pentru populația din teritoriul ­res­pectiv.

Cu toate acestea Dr. Constantin Andreoiu a efectuat în diferitele sectoare ale chirurgiei, peste 100.000 de operații, cu rezultate onorabile, a contribuit la formarea unor practicieni de mare valoare, a publicat peste 300 de studii și articole în periodice de prestigiu.

Interesant este că serviciul pe care-l dirija la Spitalul ,,Schuller” din Ploiești era vizitat de fruntași ai vieții medicale din București și din alte centre din țară care se interesau de tehnicile operatorii utilizate de confratele lor. Așa s-a întâmplat cu prof. Dr. Ioan Jac – Rene Juvara (2 ian 1913-18 febr 1996), Prof. Dr. Theodor Burghele (1905-1977), Prof Dr Dan Setlacec (2 oct 1921-23 iulie 2009), prof. Dr. Dan Gavriliu (26 aprilie 1915-4 noiembrie 2012) și alții, iar Prof. Dr. Ion Chiricuță (7 ian 1918-1988) i-a suit în trei automobile pe cei zece chirurgi pe care-i instruia la Cluj și i-a dus la Ploiești, ca să asiste la operațiile lui Andreoiu.

Cei care și-au asumat nobila sarcină de a-l readuce în actualitate printr-o lucrare publicată la Editura ”Curtea Veche” sunt cunoscuți admiratori ai acestuia: Prof. Dr. Nicolae Gorun și Dr. Dumitru Baciu. În aceeași tipăritură este reprodus și un text despre biografia și ergografia lui Andreoiu, redactat de Dr. Traian Bădulescu, care-l secondase ani buni în activitatea spitalicească.

Scrierea în cauză își propune să ofere un răspuns la întrebarea ,,Cum se explică faima de neîntrecut vindecător”, pe care Dr. Constantin Andreoiu a dobândit-o încă din 1935, când lucra la modestul spital mixt din Abrud, faimă pe care avea să o consolideze după anul 1948, în instituțiile spitalicești din orașul Ploiești.

Dr. Constantin Andreoiu s-a născut la Pitești la 1 septembrie 1903, în familia unui ceferist.

După absolvirea liceului din Slatina în anul 1921, s-a înscris la Facultatea de Medicină București. A efectuat apoi stagiile de extern și intern la ”Așe­zămintele Brâncovenești”.

În anul 1930 a obținut titlul de doctor cu teza ”Despre chisturile uterine primitive”.  Și-a continuat activitatea ca medic secundar la Așezămintele ”Prin­cipesa Elena”, la spitalele mixte ale Casei Autonome  CFR, la Maternitatea ”Așe­zămintelor Brâncovenești”, Spitalul de Urgență al Societății de Salvare, aflate sub conducerea Profesorului Dr. Iacob Iacobovici (18 noiembrie 1879-9 octombrie 1959).

Relațiile dintre dr. Andreoiu și prof. Iacobovici păreau la început să fie destul de bune. În momentul când Dr. Andreoiu se prezentă la concurs de medic primar, concurs prezidat chiar de maestrul său Prof. Dr. Iacob Iacobovici, a intervenit o tensiune de neașteptat între cel examinat și examinator. Așa se face că profesorul Iacobovici a dispus ca la proba clinică să i se dea candidatului Andreoiu o notă mai mică, fiindcă nu era de acord cu soluția pe care Dr. Andreoiu o propusese referitor la tratamentul unei anumite fracturi.

Dar cum ulterior evoluția cazului în speță părea să-i dea dreptate celui căruia i se redusese nota, profesorul I. Iacobovici a obținut ca Dr. Constantin Andreoiu să fie mutat imediat la spitalul din Abrud. Nici ministrul sănătății la acea vreme, N. Marinescu (cu toate intervențiile făcute pe lângă acesta) nu a putut obține anularea acestei decizii nedrepte și nemiloase.

Faptul că datorită capriciului unei persoane cu mare trecere n-a mai fost admis în 1935 în corpul didactic universitar, ci trimis în ”exil” la un spital în Țara Moților, l-a durut destul de crâncen pe tânărul medic Andreoiu, dar nu l-a demoralizat.

Din cap de linie a acționat pentru asigurarea sălii de operații cu dotarea necesară corespunzătoare, căci nu concepea să nu-și asume depline res­ponsabilități în privința eforturilor pentru salvarea vieții pacienților și consolidarea sănătății lor.

Era preocupat să recurgă la tehnicile sale cele mai înaintate, drept pentru care și-a impus să se informeze în permanență privitor la progresele de ultimă oră ale artei și științei operatorii prin consultarea sistematică a publicațiilor de specialitate din țară și din străinătate.

Așa se face că în cei 15 ani cât a lucrat la Abrud (și la T. Severin în perioada octombrie 1940-mai 1941) a efectuat nu mai puțin de 20.000 de intervenții de la cele mai mici la cele de mare anvergură, în toate ramurile chirurgiei, mai cu seamă operații pe sto­mac și ficat – căi biliare, dar și trepanații craniene, intervenție pe aparatul respirator, în sfera oto-rino-laringologică, căi urinare, iar în măsură mai mică chiar și intervenții chirurgicale oftalmologice.

La Abrud a inițiat rezecțiile de stomac cu anastomoză Pean (intervenție de mare răsunet în viitor). Este adevărat că el nu s-a remarcat pe deplin prin strădania de a introduce procedee chirurgicale originale, totuși în practica lui curentă a căutat să introducă inovații mai complete, în materie de diagnostic, de tehnică operatorie, de supraveghere și reabilitare funcțională.

Multă vreme Dr. Andreoiu nu a avut niciun colaborator cu atestare medicală, anestezia și reanimarea pacientului fiind ­asi­gurată de surorile medicale conștiincioase avute în subordine, cu care colabora destul de bine.

Multe medicamente pe care le prescria erau procurate de la farmacii, solicitându-le, ce-i drept, pacienților mai înstăriți o contribuție material financiară, pe măsura voinței și posibilităților acestora.

Despre succesele și ne­cazurile pe care le-a avut Dr. Andreoiu la Abrud, suntem informați că Doctorul Traian Bădulescu, ca medic militar pe atunci, nimerindu-se la Abrud, a avut satisfacția de a fi medic secundar, benevol, al acestuia, ba chiar și bine retribuit. Dar tot de la dr. Traian Bădulescu aflăm cum se desfășura activitatea zilnică a Dr. Andreoiu după ce s-a mutat la Ploiești.

După anul 1950, venind la spitalele ploieștene ”Schuller” și ”Boldescu”, el avea la dispoziție o echipă de chirurgi specialiști sau în curs de specializare, pe care-i îndruma și controla destul de aproape la precizarea dia­gnosticului, la executarea mano­perelor operatorii, la redactarea documentelor, urmărirea evo­luției postoperatorii etc.

Dr. Andreoiu s-a dovedit a fi tot timpul destul de exigent cu echipa sa de lucru, dar și cu el însuși. Ziua de lucru începea destul de devreme dimineața.

După efectuarea vizitei la patul bolnavului, făcută zilnic, cu întreaga sa echipă de medici și cadre ajutătoare (asistenți, surori medicale, în frunte cu asistenta șefă etc) se trecea la practicarea intervențiilor chirurgicale (bine planificate și organizate anterior).

Sălile de operație erau bine dotate și pregătite cu aparatură și materialele necesare, fiind cunoscute drept ”altare” ale spitalului. Intervențiile chirurgicale durau de obicei până în jurul orei 14.00.

În fiecare seară (șablon permanent), cu întreaga sa echipă, cu întregul colectiv de muncă, făcea contravizita, analizând și examinând (uneori cu mai multe amănunte) fiecare caz în parte. Contravizita dura de obicei aproape două ore, după care împreună cu medicii din subordine se retrăgea în cabinetul de lucru, unde purtau discuții importante pe marginea cazuisticii, a întocmirii corecte a foilor de observație etc.

Se purta corect și omenos cu întreg personalul. Chiar dacă erau diverse situații care nu îi conveneau, știa să critice sau să atragă atenția celor vinovați într-un mod civilizat (niciodată în fața pacienților). Foarte rar mergea la congrese interna­ționale, participând o singură dată la Viena, Moscova și Istanbul.

Socotea însă că trebuie să fie permanent la întâlnirile științifice organizate la București și în alte centre din țară. Datorită multiplelor obligații pe care și le asuma, Dr. Andreoiu (i se mai spunea și ”Bărbosul”), renunțase la unele ”relații mondene”, la distracții, de multe ori și la concediile legale anuale.

Trebuie amintit totuși că nu a renunțat la anumite obligații morale. De pildă când profesorul I. Iacobovici era chinuit la bătrânețe de sindromul Parchinson, Dr Andreoiu se considera dator să-l viziteze la București, pe acel care în anul 1935 îi curmase brutal carierea didactică.

Pentru a se adapta preten­țiilor epocii, în anul 1945 s-a înscris în P.C.R, situație care nu l-a scutit de multe neplăceri, astfel că pentru o scurtă perioadă de timp, datorită unor intrigi politice, a fost înlocuit din funcția de șef al Secției Chirurgicale de la Spitalul Schuller, unde lucra. Mult de tot l-a afectat pensionarea sa, care a fost nevoit să o accepte, în anul 1977 (deși era oarecum mai în vârstă avea totuși deplină putere de muncă).

După ani de zbucium a ­în­cetat din viață la 15 august 1982, în urma unui accident vascular cerebral, care i-a grăbit sfârșitul.

Potrivit dorinței sale, a fost îmbrăcat în ”veșminte de chirurgie”, iar după slujba religioasă ortodoxă care a urmat, a fost transportat la București, unde s-a procedat la incinerarea sa.

Se poate aprecia că Dr. Constantin Andreoiu a fondat o adevărată ”școală de chirurgie”, și că toți care au trecut prin ea îi sunt datori cu o recunoștință indefectibilă. În întreaga sa acti­vitate destul de rodnică, a dove­dit pe deplin că ”omul sfințește locul” și că a fost ”omul potrivit la locul potrivit”.

Modalitatea ca genialul Dr. Constantin Andreoiu să fie cunoscut de foarte mulți buzoieni nu a fost una întâm­plătoare la acea vreme. Se știe că aproape două decenii (anii ‘50 – 70 ai secolului trecut), Buzăul și împrejurimile sale erau incluse potrivit vechii împărțiri administrativ-teritoriale, în Regiunea Ploiești (erau 16 la număr).

Așa că era creată situația ca mulți pacienți să ajungă fie direct, fie trimiși la spitalele din reședință regională, unde mare parte din ei erau tratați de ilustrul chirurg Andreoiu.

Ne este cunoscut că activitatea unităților medico-spita­licești buzoiene era sub îndrumarea permanentă a Secției de Sănătate a Regiunii Ploiești, iar la rang superior de către ­Mi­nistrul Sănătății Publice și Ocrotirii Sociale. Așa se face că, destul de des, unitățile sanitare buzoiene erau verificate și controlate de echipe de specialitate stabilite la nivel regional. Ceea ce cunoaștem destul de bine este faptul că din echipa de control pe ”linie chirurgicală” Dr. Andreoiu era de nelipsit. Fie potrivit indicațiilor ministeriale, fie că din plăcerea sa, Dr. Andreoiu a ­vi­zitat și controlat Buzăul nostru, mult timp și după noua împărțire administrativ-teritorială din aprilie 1968, când județul Buzău a trecut oarecum pe picior de egalitate cu celelalte județe, având organizare și administrație proprie.

Personal l-am cunoscut pentru prima dată în aprilie 1971, în vizita făcută cu o echipă a sa la vechiul spital ”I. C. Brătianu” din Buzău, când la a sa primire, a ieșit ”la interval”, mai întâi Dr. Mircea Cucu (24.01.1913-08.11.1984) cu care s-a îmbrățișat îndelung, prietenos.

Toți cei de față am aflat că relația amicală între cei doi era destul de veche bazată și prin faptul că regretatul medic buzoian amintit a fost ,,școlit” în aceleași centre medicale universitare bucureștene, unde l-a avut ca dascăl pe renumitul Prof. Dr. Iacob Iacobovici, ca și Dr Andreoiu.

În concluzie, toți cei care

l-au cunoscut pe renumitul Dr. Constantin Andreoiu, au datoria sacră de a-i păstra în modul cel mai sincer, neștearsă amintire și deplină recunoștință pentru tot ceea ce a înfăptuit în viața sa, în slujba semenilor.