După ce în textul de săptămâna trecută am clasificat candidații la funcția de primar în patru categorii (erau vizați aspiranții la funcția de primar al municipiului Soroca, dar „principiile și valorile” enunțate sunt valabile pentru toate localitățile, și nu doar din raionul Soroca), unul dintre cei vizați mi-a reproșat că trebuia să merg mai departe și să-i repartizez nominal pe cei zece mohicani la categoria respectivă – chipurile, să nu las loc pentru interpretări și scenarii nedorite.
Bineînțeles, nu pot face acest lucru, fiindcă este o părere subiectivă și variantele mele ar putea (cu siguranță!) să nu corespundă cu ale altora, în special cu ale cititorilor noștri. Pe unde mai pui că nimeni nu m-a mandatat cu dreptul să fac această „selecție”, pe care unii ar putea să o considere incorectă. Ba mai mult, sunt convins că toată lumea, darămite candidații la funcția de primar, poate cântări vorbele și faptele unui sau altui candidat și trage, în consecință, o concluzie. Ce-i drept, nu le este la toți ușor să se dezmeticească și să facă alegerea unică și corectă, dar va trebui să o facă, oricât de mare ar fi lista (listele) cu care vor intra în cabina de vot. Or, în această campanie electorală cad recorduri după recorduri și când zic aceasta nu am în vedere neapărat municipiul Chișinău cu cei 27 (!!!) de candidați la funcția de primar, dar și mai multe sate/comune uitate, inclusiv din Câmpia Sorocii. Bunăoară, raionul Soroca ocupă un loc în TOP-4 la capitolul „numărul de candidați la funcția de primar”, cu 160 de candidați la activ (sau, totuși, pasiv?) pentru principalul fotoliu în cele 35 de primării (cam 4,5 persoane pentru un loc). Probabil, aceste cifre ne demonstrează cât de mult s-au înrădăcinat la noi procesele democratice, cât de mare este marja de libertate a cetățenilor, cât de active sunt partidele politice și cât de multă lume de valoare avem.
De altfel, dacă privim cu „un ochi” la listele candidaților, o să vedem o mulțime de metamorfoze și matrapazlâcuri care încă urmează să fie descifrate și dezghiocate de-a fir a păr. Noi, cel puțin, ne-am luat angajamentul să „deschidem și celălalt ochi” și să facem, după alegeri, o analiză amplă a ceea ce s-a întâmplat și cantitativ, și calitativ. Să vedem cine și unde a migrat, de exemplu, fiindcă sunt cazuri când candidatul X s-a bătut cu capul de celălalt perete (citește: a trecut în barca unei formațiuni cu ideologie diametral opusă), iar candidatul Y a demolat axiomele și a intrat pentru a câta oară în aceeași apă. Sau putem spune despre apariția unei noi categorii – „dinastiile de candidați la funcția de primar” și despre un fenomen care nu cred că s-a întâlnit prin alte părți – în unele localități din raionul Soroca la funcția de primar pretind persoane străine, venite de aiurea, despre existența cărora nimeni nu a știut (am fost sesizați în această ordine de idei, dar ne-am limitat doar la o simplă constatare – dacă organele abilitate au decis că „se poate și așa” – așa să fie!).
Fără îndoială, prezumpția nevinovăției în ceea ce privește prezența în listele electorale trebuie respectată. Până la urmă, poate, aparențele înșală și electoratul îi va sancționa pe romanticii ca mine – istoria cunoaște și astfel de cazuri. Poate, de ce nu?, astăzi este mai actuală profeția lui Ulianov-Lenin, care a spus că „va veni timpul când fiecare bucătăreasă va putea conduce statul” (primăria). Rămâne doar ca socoteala de acasă să corespundă cu cea din târg. În această ordine de idei, îmi aduc aminte de două istorii amuzante, care sunt de râs, dacă nu ar fi de plâns. Prima: îndată după revoluție, la unul dintre scrutine, la funcția de primar al Bucureștiului pretindeau vreo 15 candidați. Printre ei era și un bătrânel cu baston și papion care, la dezbaterea finală de la TVR, ațipise nițel, când moderatoarea adresase ultima întrebare: Ce așteptați de la alegerile de duminică? Vădit emoționat și puțin buimatic după ce a fost trezit din somn, bătrânelul a dat un răspuns, pe cât de debordant, pe atât de genial: Nu candidez prima oară, dar de data aceasta am o singură dorință – la numărătoare să-mi găsesc măcar propriul vot! Și a doua, care a avut loc chiar la Soroca, după nu mai țin minte care alegeri parlamentare: un politician de la noi a intrat iritat la redacție și s-a plâns că, la Zastânca, partidul pe care îl reprezenta acesta nu a luat nici un vot. Nu aceasta însă era problema, dar faptul că omul plătise din gros o doamnă agitatoare: „Nu înțeleg nimic, i-am plătit cât a zis, dar nu am găsit nici măcar votul ei”…
În fine, nu vreau să cred că în rolul acestor „eroi” se vor regăsi și unii actuali candidați și că măcar voturile familiei lor le vor unge sufletele. Că, la o adică, voturile colegilor de partid nici pe departe nu sunt o certitudine. Istoria cunoaște astfel de cazuri.
Text publicat în „Observatorul de Nord”
