Opinii

Domn’ Profesor și umanismul pragmatic în formă continuată

„Umanismul nu înseam­nă capitulare în fața dușma­nului! Umanismul înseam­nă apărarea poporului, integrității țării și socialismului”. Vorbe celebre, spuse într-un context celebru. Nicolae Ceaușescu, autorul lor, a pus în aplicare definiția sa privind „umanismul” (concept de bază al marxismului, al cărui unic reprezentant se credea la acea oră) în chiar aceeași zi. Istoria a reținut episodul sub numele de „represiunea de la Timișoara din 17 decembrie 1989”. Cu toate că Nicolae Ceaușescu a avut ocazia timp de câteva zile să îmbună­tățească și să rafineze aplicarea conceptului, desfășu­rarea ulterioară a evenimentelor l-a împiedicat să inițieze o nouă serie de „Opere Alese” pe această temă. Ceea ce nu a însemnat că preocuparea pentru „umanism” a fost abandonată de unii dintre beneficiarii lui direcți.

Despre Dan Voiculescu s-au spus și scris multe în ultimii 30 de ani. Se puteau scrie și spune multe și înainte de 1990, dar atunci, în ipoteza că ar fi știut cineva cine era și cu ce se ocupa, nu ar fi fost voie. O chestiune, probabil singura, pe care sunt convins că o regretă. Asta pentru că cel căruia astăzi unii dintre lingușitorii aflați pe statele lui de plată îi spun „Domn’ Profesor” a fost unul dintre beneficiarii acelui tip de „umanism”. Cel care presupunea existența unei mase de sclavi obedienți, care munceau în frig și în foame pentru a asigura bunăstare unei pături subțiri de securiști, activiști de partid și rubedeniilor lor. Ironia este că până și „redefinirea conceptuală” a lui Nicolae Ceaușescu din decembrie 1989 a fost tot în avantajul celor puțini asemenea „Domnului Profesor”. Pentru ei, căderea lui Ceaușescu nu a însemnat altceva decât eliberarea de ultimele constrângeri de care se mai temeau în năzuința lor de a acapara mai mulți bani și mai multă putere. Un nou „umanism” s-a născut pe ruinele celui vechi. Și foarte important de precizat, banii obținuți cu cel vechi au fost importanți. Esențiali chiar.

Trebuie că pentru Dan Voiculescu vanitatea a fost mult mai importantă decât înțelepciunea. Motiv pentru care, spre deosebire de mulți asemenea lui care au pus mâna și au manevrat milioanele de dolari rămase din munca celor 23 de milioane de români, el nu s-a mulțumit cu rol discret și nici nu a preferat să tragă sforile din culise. El a vrut să fie pe scenă și să știe toată suflarea românească cine este el.

Profitând de cele aproximativ 300 de milioane de dolari (cifra reală nu a fost niciodată cunoscută) rămași de pe urma celebrului testament lăsat de proprietarul „Crescent” (bineînțeles că totul a fost explicat, cum altfel, într-o carte), Dan Voiculescu a profitat pentru a-și clădi un adevărat „Imperiu al Răului”. Pentru că nu există o altă descriere a ceea ce a reușit să facă în România în cei 31 de ani. Asemenea unui Sauron al cărui ochi nu doarme niciodată, cocoțat în vârful turnului construit cu banii Securității, Dan Voiculescu și-a răspândit „învățătura”, a corupt, a manipulat, a șantajat, a amenințat, a distrus cariere și oameni. Totul, pentru inelul suprem al puterii. Pentru că în esență Dan Voiculescu a vrut să arate cine este el. Cel mai puternic. Omul care răstoarnă guverne, pune miniștri și alege președinți.

Până la urmă, a reușit să creeze USL, nu? Este omul care a pus PSD și PNL la un loc și le-a mânat în cruciada împotriva lui Băsescu. Astăzi știm că regimul Băsescu nu a fost ceea ce pretindea a fi a­tunci, dar rămâne valabil motivul pentru care majoritatea românilor l-au susținut atunci: alternativa era un dezastru. Alternativa era abandonarea României în mâinile găștii conduse de „Domn Profesor”. Alternativa era Ucraina.

S-a întâmplat că planurile lui Dan Voiculescu au fost pe contrasensul istoriei și e bine că a fost așa. Nu avea cum să înțeleagă asta. S-a simțit nedreptățit. O viață întrea­gă de construcție „umanistă” s-a terminat fără încununarea apoteotică de la final. Fără laurii victoriei, fără odele de care s-ar fi bucurat, fără ca sfaturile sale să fie sorbite de milioane de oameni. Mulți ar fi renunțat după trei ani de închisoare și după o condamnare pe motive de furt dovedit. Nu și „Domn’ Profesor”.

Nu știu cât anume din recentul „tratat” despre „umanismul pragmatic” este copiat din precedentele 8 (opt) lucrări scrise în trei ani de pușcărie. Apropo de ele, nu pare a ști nimeni ce anume conțin și care este calitatea lor științifică, din moment ce singura utilitate a fost să îl scutească pe autor de efectuarea a peste 300 (cifra fatidică) de zile din pedeapsă. Puțin probabil să știe cineva ce anume conține și această ultimă „operă aleasă”, girată de șeful BNR și al Secției de Științe Economice de la Academia Română, Mugur Isărescu, al cărui proces de turnător la Securitate este în curs (ambii au contestat la CCR același paragraf de lege: definiția colaboratorului – iată cum marile spirite se întâlnesc și în sfere mai terestre), dar cu siguranță că nu va mai vorbi nimeni niciodată despre ea după ce scandalul din jurul publicării ei se va stinge. Poate, ar fi de amintit că tot pentru o „afacere” cu Academia (mai precis, cu terenurile ei) a intrat „Domn Profesor” la închisoare.

Poate că istoria, care l-a „nedreptățit” atât de mult pe Dan Voiculescu, vrea să îi transmită ceva. Poate, trebuie să se mulțumească cu roadele muncii sale intelectuale și cu un eventual loc prestigios în rândul academicienilor. Ar fi un act de umanism, nu? Pragmatic chiar.

Text publicat în “Revista 22

Mădălin HODOR este absolvent al Facultății de  Istorie a Universității Al.I.Cuza Iași (1999), studii aprofundate cu specializare în istorie medievală universală (1999-2000). Bursier Socrates la Facultatea de Istorie a Universității Angers (1999-2000). Din 2000, angajat al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, București.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

error: Continut protejat!!