Alexandru PRIPON
Trecerea anilor m-a învățat că, până la urmă, cele mai multe lucruri sunt exact cum par, în timp ce aparițiile cameleonice ale altora sunt rezultatele unor acțiuni umane, arbitrare și nu întotdeauna binevoitoare.
Pe de altă parte, aceeași trecere a anilor mi-a ascuțit simțurile, pentru a detecta cât mai rapid aparențele înșelătoare aproximativ benigne sau eventualele tentative de înșelăciune. Nimic complicat, doar un soi de instinct dezvoltat de copilul serios care am fost cândva, convins că toți se manifestă la fel ca el, așadar nimeni nu va încerca să-i înșele așteptările. Desigur, am fost păcălit în nenumărate rânduri, parcă aveam o țintă pictată pe post de aureolă, invitând eventualele persoane interesate să dezlănțuie glume rudimentare ori farse elaborate. Cred că păream cam naiv pe atunci. Probabil că și astăzi prezint ceva simptome. Dar nu e bai, toate – bune și rele – fac parte din complicata strădanie a dezvoltării până dincolo de ceea ce am fost cândva.
Toate de mai sus, alăturate altora, m-au convins ca absolut niciodată să nu accept exercițiul ghicitorilor. Știți dumneavoastră, acele formulări clar amăgitoare, menite să adauge mușchi suplimentari perspicacității. Sau, aș zice, cu năduf, să demonstreze că persoana căreia îi sunt adresate nu posedă chiar atât de multă minte câtă (s-ar) crede. Destul de sobru și dedicat pașilor reali către înțelepciune, am căzut de prea multe ori în capcană, copil fiind, ca să mai consider ghicitorile, astăzi, altceva decât modalități ușor rudimentare de a invoca zeitatea șleampătă a stupizilor, pentru a-l primi în custodie pe cel care tocmai a picat testul minimei inteligențe.
Rămâne stabilit, așadar, că nu am câștigat niciun concurs de perspicacitate, când eram mic. Dimpotrivă. La un fatidic moment dat, orice întrebare încuietoare avea darul de a mă bloca într-o contemplare mută a crăpăturilor din pereți – motiv de hohote groase ale celor din jur și complexe de inferioritate așezate ordonat, pe vârste și dimensiuni, în subconștient.
De aceea, poate, atunci când bunica mea a venit cu o ghicitoare, am avut o reacție aricioasă (vorba unui amic), respingând din start orice formulare bogată în aparențe. Atât de mult a insistat și atât de dragă mi-a fost această persoană, încât am acceptat să ascult enunțul. „Scrie următoarea propoziție: <Doi amici se-ncerc pe mare>”. Am scris, cu fireștile proteste la adresa construcției bizare. Chiar am comentat, savant, privitor la greșelile gramaticale ale unora – bunica avea patru clase, deși era de o inteligență fantastică! Învățătorul ei a mers la străbunicii mei, rugându-i să o dea, mai departe, la școală. Deloc impresionat, străbunicul l-a gonit, cu biciul. Erau alte vremuri, alți oameni, alte orizonturi…
„Scrie altfel”, a insistat, neclintită, bătrâna, icoana dragă a copilăriei mele. Da, știam, scrijeleam literele foarte urât și nici astăzi nu sunt un bun caligraf. Așa că am scris din nou, nervos, cât mai rotunjit, dar ea tot nu era mulțumită. Într-un final, a luat foaia și a trasat cele mai neașteptate semne: aaⓢP. Doi „a” mici, „s” în cerc, „p” mare. Simplu, nu? Eu eram furios, bunica zâmbea. Și, încet-încet, astfel de lecții calme, cu parfum de neuitare, l-au învățat pe copilul deja cam blazat de odinioară să fie răbdător, să aprecieze calambururile, adesea înveșmântate în metaforă, să gândească puțin mai profund și mai altfel decât o cere șablonul…
Dar tot nu suport ghicitorile. Dacă astăzi ar veni cineva să mă întrebe cum se aplică în viața reală calamburul bunicii, aș reacționa contondent. Pentru că nu vreau să-mi imaginez cine sunt cei doi „a” mici (dacă, între timp, au devenit „a” mari sau doar amari – nu mă pricep), care este motivul pentru care se-ncerc („încearcă”, dar vă rog să-mi îngăduiți păstrarea termenilor stabiliți de bunica, nu de întorsăturile contemporane) și ce țărmuri de câștig ori de refugiu poate avea disponibile aventura pe mare. O metaforă ascunsă în jocuri de cuvinte, odată stoarsă de conținut, rămâne lipsită de sens, cam ca vremurile pe care le trăim și care dau să epuizeze până și ultima fărâmă de logică dintre aceste zări.
Și cred că asta ne rămâne, cel mai adesea: imaginea vie, caldă, luminoasă a celor care au fost (Doamne, ce noroc că ne-au fost!). Iar datoria noastră este să lăsăm în sufletul generațiilor viitoare măcar un contur asemănător, menit să modeleze gândiri și comportamente, nu să năucească, în perioade care se anunță tot mai încețoșate. Cât despre acei „aa” care „ⓢ P”, calamburul trebuie să rămână exact cum pare: o dilemă pe care doar viitorul își va permite să o deslușească, privind scrutător către un trecut neromanțat și calculând atent meandrele abia previzibile ale viitorului. Certitudini, nu ghicitori…
