Documentar „Cotidianul” / Cum a ajuns Ductil Steel într-un pachet de șase combinate metalurgice care au fost vîndute cu 52 de euro

Înființate în 1945, SOVROM-urile au fost cel mai dur instrument politico-economic prin care URSS a jefuit România timp de aproape un deceniu. Ultimul SOVROM s-a desființat în 1956, dar influența sovietică a continuat, sub diverse forme, și în deceniile următoare. Anii au trecut, iar regimul comunist din România s-a travestit în „democrația originală” de azi. După un an, în decembrie 1991, a dispărut și URSS. A dispărut, dar nu a murit: a lăsat în urmă Federația Rusă, tot un fel de URSS, mai mică, dar la fel de agresivă. Spre deosebire de URSS, Rusia de azi își pune însă rar în mișcare diviziile de tancuri. Acum folosește arme mult mai subtile: își aruncă în luptă oamenii de afaceri, mulți foști ofițeri din serviciile secrete, preschimbați în „investitori strategici’’. Investitori care, odată veniți în România, au aplicat tactica pământului pârjolit: în câțiva ani au acaparat întreprinderi, uneori întregi ramuri industriale strategice, pe care, la fel ca pe vremea SOVROM-urilor, le-au jefuit până s-a ales praful de ele, se arată într-un documentar publicat de “Cotidianul”.

SOVROM-urile au fost societăți mixte româno-sovietice înființate în anul 1945 în urma unui acord între România și Uniunea Sovietică, semnat la Moscova pe 8 mai 1945, cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor României față de Uniunea Sovietică, și au funcționat până în 1956, când au fost dizolvate.
Aceste societăți mixte au devenit cunoscute cu numele de ,,sovromuri”, termen asociat cu spolierea României de către URSS. Sovromurile au reprezentat cea mai durabilă și mai rentabilă formă de exploatare de către URSS a bunurilor generale din România, dar de fapt exploatarea la sânge a bogățiilor naturale ale țării și, în general, a economiei românești. Într-un memoriu adresat prim-ministrului de atunci, Petru Groza, academicianul Onisifor Ghibu ca­lifica înființarea societăților mixte româno-sovietice drept ,,un capitol al tragediei noastre de astăzi, camuflat sub firma prieteniei <româno-sovie­tice>“. Cât ­des­pre activitatea lor, același Onisifor Ghibu considera că ,,sub acest nume benign, se duc în Rusia cele mai de seamă bogății de tot felul ale țării noastre, cu prețuri derizorii, în timp ce pe piețele noastre lipsesc cele mai necesare articole sau suntem nevoiți să le plătim înzecit mai mult decât plătesc pe ele sovietele”.

În toamna anului 1954, 12 din cele 16 întreprinderi Sovrom active în acel moment au fost desființate, restul în următorii ani, până în 1956. Motivul lichidării a fost acela că sectorul socia­list, de tip sovietic, era deja larg majoritar în economie. Pe 25 septembrie 1956, un comunicat din ziarul Pravda (reluat de Scânteia) anunța cedarea către Repu­blica Populară Română a părții sovietice din Sovromuri.

„Cârtițele” KGB și GRU

Cei mai celebri au fost generalii Nicolae Militaru, Dumitru Penciuc și Vasile Ionel. Plus amiralii Emil „Cico” Dumitrescu și Ștefan Kostial. La scurt timp după reactivarea lor, foștii spioni KGB și GRU au ocupat funcții de înaltă răspundere, inclusiv cea de ministru al Apărării Naționale, pe care generalul Nicolae ­Mi­litaru a deținut-o un timp. ­Des­pre acesta se știe că, la rândul lui, a reactivat circa 70 de colonei și generali trecuți, și ei, în rezervă după ce s-a aflat că erau agenți ai spionajului militar sovietic (GRU). Ieșite, astfel, la lumina zilei, fostele „cârtițe” KGB și GRU și-au activat, la rândul lor, agenții „conservă”, așadar oamenii care i-au ajutat să spioneze pentru sovietici. Oameni care, încet-încet, s-au infiltrat în noua clasă politică post-decembristă, în noile servicii secrete, dar și printre așa-zișii noștri capitaliști. Iar de aici și până la rebranșarea României la influența rusească a mai fost doar un pas. Pas care a și fost făcut, cu efecte devastatoare pentru economia românească.

Balșoi Teatr? Niet… Balșoi faliment!

De obicei, un afacerist își investește banii în ideea că va obține oarece profit, pe care apoi îl va reinvesti. Afaceriștii ruși veniți la noi au procedat însă exact pe dos. Ușor, ușor, sau „pas cu pas” – cum ar zice un „clasic în viață” -, ajutați și de corupția generalizată de pe meleagurile dâmbovițene, magnații estici au ajuns să controleze întreprinderi și întregi ramuri industriale de importanță strategică. Indiferent dacă a fost vorba ­des­pre metalurgia feroasă și neferoasă ori despre resursele energetice naturale – petrol și gaze naturale –, procedura a fost cam aceeași: privatizări dubioase, pe care justiția noastră nu s-a obosit să le analizeze, în urma cărora rușii au preluat întreprinderi mari și importante. Apoi, exact ca „asasinii economici”, au „muls” tot ceea ce se putea mulge din ele. În timp, le-au falimentat și, în final, le-au vândut pe mai nimic.

Mechel & comp

Acasă la el, grupul siderurgic Mechel este considerat cel mai important producător de oțel din Federația Rusă. Afa­cerile concernului se concentrează pe patru domenii: minerit, siderurgie, feroaliaje și energie electrică. Compania-mamă, OAO Mechel, aparține miliardarului Igor Zyuzin.

Grupul Mechel a intrat pe piața românească în 2002. Apoi, în anii următori a ajuns să dețină controlul asupra combinatelor Mechel – Câmpia Turzii (INSI), Mechel – Târgoviște (COS), Ductil Steel – Oțelu Roșu, Ductil Steel – Buzău, Laminorul Brăila și Mechel – Reparații Târgoviște. La un moment dat, firmele Mechel din România aveau circa 7.000 de angajați. Apoi, în 2008, situația a luat-o razna și a scăpat de sub control.

Legendele urbane afirmă că, în acel an, Igor Zyuzin a intrat în dizgrația lui Putin care, pe atunci, era premierul Rusiei. În această calitate, Putin a acuzat grupul Mechel că exportă cărbune la un preț inferior celui cu care îl vindea pe piața rusească. Chemat la sediul Guvernului, Zyuzin nu s-a prezentat, motivând că este bolnav. Se spune că, atu­nci, Putin ar fi spus: „Bolnav, bolnav, dar cred că ar trebui să se facă bine cât mai repede. Altfel, va trebui să-i trimitem un doctor și să rezolvăm toate problemele”. Bineînțeles că toată lumea știe ce înseamnă la Moscova „a rezolva toate problemele”. Indiferent dacă Putin a spus ori nu acele cuvinte, cert este un lucru: acțiunile Mechel s-au prăbușit cu 30 la sută, iar capitalizarea companiei a scăzut de la 15 la 10 miliarde de dolari. Apoi, conform statisticilor rusești, în noiembrie 2012, Banca Centrală a Rusiei a anunțat că titlurile de valoare emise de Mechel nu mai erau acceptate ca împrumut colateral. Iar asta însemna un singur lucru: „Balșoi Faliment”!

Dacă în anul 2011, combinatele Mechel din România aveau afaceri de peste un ­mi­liard de euro, la începutul lui 2012, Mechel a vândut tot către o firmă anonimă din București. Este vorba despre „Invest Nikarom”, care a cumpărat toate acele întreprinderi care fuseseră, cândva, mândria industriei noastre metalurgice, pentru doar 52 de euro, așadar 230 de lei noi. Noul proprietar a devenit rusul Victor Chumakov, care a băgat combinatele respective în insolvență, decizie care le-a prăbușit fără drept de apel. Atunci, închiderea combinatelor Mechel a redus producția de oțel a României cu peste 15 la sută. Prin recul, și sectorul construcțiilor a pri­mit o lovitură la fel de cruntă: în absența oțelului beton autohton, firmele de construcții au fost nevoite să-l cumpere din străinătate, fapt care a trimis mulți constructori direct în faliment.