Doar doi torționari comuniști au fost condamnați în România după Revoluție: Ioan Ficior și Alexandru Vișinescu. Ambii au murit în închisoare, după ce au făcut împreună doar 4 ani și 3 luni din cei 40 de ani la cât au fost condamnați. Aceasta în timp ce, conform istoricului Marius Oprea, din cei 674.875 de oameni intrați pe mâna Securității, un sfert au murit în lagăre, închisori și deportare. Oprea sugerează că ar fi fost 200.000 de victime ale represiunii comuniste din anii ’50 și ’60.
În noiembrie 2018, buzoianul Alexandru Vișinescu a murit în închisoare la vârsta de 93 de ani. El executase doar 2 ani și 9 luni din pedeapsa de 20 de ani închisoare pentru crime împotriva umanității comise în timpul comunismului. Alexandru Vişinescu a fost primul torţionar comunist din România condamnat pentru că i-a supus pe detinuţii politici la rele tratamente, bătăi şi alte violenţe, i-a lipsit de hrană şi medicamente. De numele lui, istoricii şi procurorii au legat moartea a 12 oameni. Anchetatorii au identificat 138 de deţinuţi care au trecut prin Penitenciarul Râmnicu Sărat în mandatul lui Vişinescu.
Închisoare de drept comun
Închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost dată în folosinţă la sfârşitul secolului al XIX-lea, prima atestare documentară datând din octombrie 1901, când a fost vizitată de Regele Carol, cu ocazia unei aplicaţii militare în judeţul Slam Râmnic. De la înfiinţare până în anul 1938, închisoarea a fost una de drept comun. Aici îşi ispăşeau pedeapsa deţinuţii condamnaţi la închisoare corecţională, cu pedepse mici, între şase luni şi doi ani inclusiv. La Râmnicu Sărat au fost aduşi în 1907, pentru perioade scurte de timp, şi o parte dintre ţăranii arestaţi în timpul răscoalei. Din 1938, au fost încarceraţi, ca deţinuţi politici, o serie de membri şi lideri ai Mişcării Legionare, printre care şi Corneliu Zelea Codreanu, „Nicadorii” sau „Decemvirii”.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, la Râmnicu Sărat, pe lângă deţinuţi de drept comun, au fost închişi şi deţinuţi militari, precum soldaţi condamnaţi sau aflaţi în cercetări pentru diverse infracţiuni cum ar fi furtul, dezertarea, părăsire de post, evadare, distrugere de armă, încălcare de consemn etc. După încheierea războiului, penitenciarul şi-a recăpătat statutul de închisoare de drept comun. Această situaţie a durat pînă în 1947, cînd aici au început să fie închişi, ca deţinuţi politici, ţăranii originari din zona Buzăului care nu şi-au plătit cotele obligatorii sau cei care se opuneau procesului de colectivizare a agriculturii.
O altă categorie importantă de deţinuţi care au ajuns în spatele gratiilor închisorii de la Râmnicu Sărat în această perioadă au fost şi membrii partidelor istorice (PNŢ şi PNL) din împrejurimile oraşului şi ale Buzăului. Aceştia au fost închişi aici în special în urma arestărilor masive din mai 1948.
„Cea mai tragică închisoare”
În luna decembrie 1948, au fost verificate mai multe închisori, cu scopul de a fi identificate cele care puteau asigura condiţii „optime” de deţinere şi izolare a celor consideraţi de comunişti ca fiind „duşmani ai poporului”. În urma verificărilor, s-a considerat că închisoarea de la Râmnicu Sărat îndeplineşte condiţiile, dacă deţinuţii de drept comun de aici vor fi separaţi de cei politici, cei din urmă fiind izolaţi total.
Începând cu anul 1957, închisoarea a devenit una specială. Regimul de detenţie aplicat deţinuţilor politici din perioada care a urmat a individualizat această închisoare printre celelalte locuri de detenţie din cadrul sistemului concentraţionar românesc. Ion Ovidiu Borcea, unul dintre cei care au cunoscut calvarul detenţiei de aici, o des-crie astfel: „Râmnicu Sărat a fost cea mai tragică închisoare. Dacă nu are faima Aiudului, prin care, de asemenea, am trecut pînă în anul 1957, se datorează faptului că închisoarea este infinit mai mică şi a purtat pe conştiinţă un număr mic de deţinuţi, trimişi acolo pentru a nu se mai întoarce. Nu este totuna să mori cu patru-cinci într-o celulă sau să mori singur după şase ani. A fost drumul fără întoarcere, închisoarea fără speranţă, şi numai un miracol neprevăzut de comunişti ne-a scos de acolo pe cei care am mai rămas. Un chin sau o durere se împart şi se suportă mai uşor între mai mulţi, decât cu tine însuţi, când începi să uiţi numărătoarea zilelor, iar anii îi socoteşti după trecerea anotimpurilor. Şi dacă peste această linişte de mormânt din închisoarea cu 36 de celule şi 36 de deţinuţi, unde nici supraveghetorii nu aveau scaun să se aşeze pentru ca să ne poată pîndi şi ziua, şi noaptea, mai adaugi şi foamea, frigul, bătăile, izolările, bolile, singurătatea, contabilitatea morţilor, lipsa de informaţii, necunoscutul zilei de mâine, tăcerea sinistră şi lipsa de speranţă, nu-ţi mai rămâne decât singurul «succes» că nu ai crăpat tu înaintea colegului tău”.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a identificat peste 300 de deţinuţi politici care au fost încarceraţi la Râmnicu Sărat în anii comunismului. Majoritatea dintre ei au fost personalităţi ale vieţii politice, religioase sau militare în perioada interbelică, dar şi foşti deţinuţi implicaţi în „reeducarea” de la Piteşti. Printre aceștia s-a aflat o serie de personalităţi ale Partidului Naţional Ţărănesc – Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ilie Lazăr, Ion Diaconescu, Victor Rădulescu Pogoneanu, Ion Ovidiu Borcea, Victor Anca, Ion Bărbuş -, foştii miniştri Alexandrescu Alexandrini (ministru de Finanţe), Alexandru Constant (ministru al Înzestrării Armatei), generalul Constantin Pantazi (ministru de Război), Ion Petrovici, Petre Tomescu, generalul Gheorghe Jienescu (subsecretar de stat al Aerului) şi mulţi alţii.
O figură aparte între deţinuţii de la Râmnicu Sărat a reprezentat-o fostul ministru comunist de Finanţe şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri Vasile Luca, după ce a fost acuzat de colegii de partid de „deviaţionism” şi de „activităţi antipartinice”. Spre deosebire de ceilalţi deţinuţi, însă, el a avut un regim preferenţial.
La o lună după moartea lui Ion Mihalache, în aprilie 1963, închisoarea a fost închisă în mod oficial şi o lungă perioadă de timp a fost folosită ca depozit. În ceea ce îi priveşte pe foştii deţinuţi politici care au supravieţuit Râmnicului, după aşa-zisa „eliberare”, ei nu au avut posibilitatea de a se întoarce la familii, ci au fost trimişi în domiciliu obligatoriu. Iar după ce ani de zile Securitatea le-a urmărit fiecare gest, ea a continuat să îi supravegheze cu mare atenţie, chemându-i mereu pentru declaraţii şi investigaţii şi a utilizat o adevărată reţea de informatori.
