Din corespondența boierului Ion Dedulescu, buzoianul care l-a mazilit pe domnitorul Nicolae Mavrocordat

Viorica Răpan
Inspector asistent, Serviciul Județean Buzău al Arhivelor Naționale

Familia Dedulescu, originară din fostul județ Râmnicu Sărat, însemnată mai ales în secolul al XVIII-lea prin diversele funcții de demnitari deținute la nivel înalt, este menționată pentru prima dată într-un document din anul 1620, unde apare postelnicul Dediul Dedulescu din Sgârciți (astăzi Topliceni) care, împreună cu fratele său Barbu, ridica, pe moșia Gura Babei, mănăstirea Dedulești. Dediul postelnic a fost căsătorit cu fiica unui boier Jipa, cu care a avut trei fii.

Unul dintre fii, Ioan, menționat ca spătar în anii 1680 și 1691, comis în anii 1721 și 1723, stolnic în anii 1723 și 1724 și mare vistier în anii 1724 și 1726, s-a căsătorit cu Maria Bă­lăceanu.

Maria era fata postelnicului Barbu Bălăceanu, fiind crescută de fratele mamei sale, Preda Pîrșcoveanul, vărul lui Constantin Brâncoveanu: „Măriia Sa Constantin Vodă Brâncoveanu, măritând o fată a lui Barbu Bălăceanu, care era făcută dintr-o soră a Predii Prîșcoveanul, boiariul jupânesii Stancăi, și au fost crescut-o Doamna Stanca, de au dat-o după <lui> Ioniță Dedulescul logofăt za vistierie (…) Constandin Vodă s-au pus, în silă și făr de nici o dreptate de au luat acele moșii, neavând nici o treabă, și le-au dat zestre lui Ioniță logofăt Dedulescul, care au luat pe acea fată (…)”.

Din căsătoria Mariei Bălăceanu cu Ion Dedulescu au luat naștere cinci copii: Neculae, Maria, Zoița, Ioniță și Bălașa, liniștea familiei lor fiind tulburată de evenimentele ce vor urma.

Ocupând funcția de mare vistier în timpul celei de-a doua domnii a lui Nicolae Mavrocordat în Țara Românească, Ion Dedulescu pune la cale mazilirea domnului muntean. Acesta, împreună cu alți boieri care se considerau asupriți, vor fugi pe ascuns din București (1726), refugiindu-se la Mihai Racoviță, în Moldova. Racoviță refuză sa îi predea pe acești boieri lui Nicolae Mavrocordat și îi ajută să fugă în Ungaria, ceea ce a dus la mazilirea domnului Moldovei.

Când, în vara lui 1726, vistierul Ioan Dedulescu se afla în ,,exil” la Brașov, întreaga lui grijă se îndreaptă către familia rămasă în Țara Româ­nească. Teama că ar putea muri printre străini fără a-și putea crește și chivernisi copiii domină ­core­s­pondența sa: „ (…) pre iubiților miei fii Maricuțo, Neculae, Zoițo și mititelule Ioniță și ticăloasă Bălășico, sărăcii miei și nevărsnicii miei, darul lui Hristos Domnul și mila Lui ce pre bogată să fie cu voi păzindu-vă întru toate zilele vieții cu viață fericită și îndelungată. Să nu vă întristați fiții miei căci nu vă las nici un fun de stăpănire, nici să fiți mâhniți asupra me, căci nu sunt ieu prăcina stingerii voastre, ci domnul pământului nostru (Nicolae vodă Mavrocordat, n.a.) care m-au și prăduit și m-au și izgonit din pământul mieu, de-l va judeca Dumnezeu și-i va face plată dupe faptele lui. Ci cu o gură și cu o inimă să vă rugați lui Dumnezeu pentru mântue­rime și acela ce v-au lăsat în lume, acela vă va da și stăpânire și vă va purta și de grijă, ca un puternic ce iaste. și eu, încă, în loc de stăpânire vă dăruiesc părinteasca blagos­lovenie care să vă fie păzitoare și folositoare spre toate cele de folosul și binele vostru. Pe muma voastră să o cinstiți și să o ascultații (…)”.

Departe de casă, boierul Dedulescu nu poate decât să-i trimită scrisori soției, comunicându-i toate instrucțiunile necesare îngrijirii moșiei lor, trecând întreaga respon­sabilitate a creșterii copiilor și a achitării datoriilor rămase, pe umerii doamnei Maria, sperând totuși că frații, cumnații și celelalte rude îi vor fi alături: „Pre<a> iubita me soție, Mario, cu multu dor înbrățișându-vă înpreună și pe toți copilașii vă rog de la milostivul Dumneazău multă sănătate și fericire (…) Ce am mai avut a-ți scrie ș-a te învăța ca pe o bună soție ți-am scris și am dat scrisoare la un neguțătoriu de ispravă de la Brașov ca să le trimeață. Ci dupe cum scriu, pintru toate așa vei urma, pentru stăpânirea urmașilor (…) Și așa socotescu că nici unchiu mieu nu să va bucura ca să-m sărăcească copiii (…) Ci dupe cum scriu acele așa veiu stăpăni (…) 2 sărindare mi-au rămas neplătite la Sărindarul și la Cotroceni, ci de vom peri care cumva au măcar trăind, să faci cumva să le plătești, să nu rămâiu într-acest păcat (…)”.

Conștient de greutatea pe care o lasă pe umerii soției sale, vistierul Ioan Dedulescu îi cere iertare doamnei Maria: „(…) și să nu-m tărbești sufletul mieu Mario căci te las cu într-atătea datorii și năcazuri, nici să nu mă blăstemi te rog din tot sufletul mieu și cu milă crăzi ca pe o bună și pre dragă și înțeleaptă soție ci să-mi dai iertăciune din suflet și din inimă că aceste nu-ți vin de la mine ci din nedreptatea stăpânului care iaste știută și conoscută de toți (…)”.

Totuși, așa cum punctează Radu Popescu în „Istoriile domnilor Țării Rumânești”, datorită milei și bunăvoinței domnului muntean, veniturile familiei nu au fost confiscate și nici nu au fost asupriți pentru isprava boierului: „(…) și măcar cu toate împotrivirile lor ce s-au arătat către domn, iar încă și fiindu-le jupânesile aicea în țară, mare milă și bunătate au arătat măria sa către casele lor, stăpânind jupânesile lor toate moșiile, viile și luându-și toate veniturile, încă și cărți de scuteală  făcând (…)”. Acest lucru poate fi dedus și din bogata foaie de zestre pe care Maria Deduleasa Vistiereasa i-o dă fiicei sale Marica la 12 februarie 1732. Foița cuprinde numeroase haine și podoabe scumpe, dar și moșii la Ruși și Câineasca în județul Ialomița, țigani, vaci, boi ș.a.

Prin această foaie de zestre este evidentă puterea de decizie a acestei femei asupra banilor și bunurilor, actul fiind întărit cu pecetea și iscălitura numelui său: Maria Deduleasca Vistiereasa. Observăm, astfel, că din punct de vedere juridic, în această perioadă, femeia începe să devină prea puțin inferioară ­bărba­tului. Această doamnă lasă bunuri moștenire, avea știință de carte redactând scrisori sau zapise pe care le sigila cu propria pecete. Inelul cu pecete este confecționat chiar de soțul ei pe care îl trimite aflat în pribegie: „(…) eu de aice iată că ți făcuiu un inel de pecete și ți-l trimiseiu pe Târnoveanul. Ci să-l porți sănătoasă cu veselii și cu bucurii (…)”.

Tot din cronica lui Radu Popescu aflăm că situația boierilor fugiți nu este tocmai în favoarea lor. În anul 1727,  după o încercare eșuată de a căuta aliați la Constantinopol pentru a-l detrona pe domnul Țării Românești, o parte dintre ei vor fi prinși sau vor muri fiind grav bolnavi.

Amintirea lui Ioan ­De­dulescu și a familiei lui a rămas vie și prin frumoasa biserică de la Drăghești, Râmnicu Sărat, ridicată de doamna Maria, împreună cu fiul lor Nicolae, în anul 1747, pictura bisericii conservând și astăzi chipurile ctitoricești.