Ne dorim cu toţii ca întâlnirea cu boala şi cu medicul să se termine cu „multumesc, domnule doctor”. Uneori, imprevizibilul care îmbogăţeşte viaţa o poate şi nelinişti. O parte deloc de neglijat a meseriei de medic şi a vieţilor de bolnavi este complicaţia. Ca un copil nebăgat în seamă, ţipă la tine când ţi-e lumea mai dragă: noaptea, în week-end sau când eşti plecat din localitate… Se poate naşte din evoluţia bolii, din biologia afectată a bolnavului şi, mai rar decât ne place să credem, din greşelile de diagnostic sau de tratament ale medicului. Boala iniţială poate fi, uneori, un adversar învins fără istoric. Alteori, medicii din România se confruntă nu cu boli, ci cu consecinţele grave ale educaţiei personale şi accesibilităţii sanitare autohtone: tumori gigante, cazuri terminale, tratamente eronate autoadministrate, infecţii cu germeni uitaţi în alte ţări la capitolul de istorie a medicinei.
Potenţialul de complicaţii al bolilor astfel neglijate este asemenea Hydrei mitologice, fiinţă cu multe capete otrăvitoare. Îi poţi tăia unul, dar nu poţi preveni întotdeauna renaşterea lui sau muşcăturile celorlalte. Uneori recidiva, abcesul, pleurezia etc. pot fi reduse la tăcere; alteori rănile prea multe şi scurtimea timpului rămas nu lasă medicului decât cuvintele „Îmi pare rău, dar…”. Iar pacientului, nimic.
Evoluţia nedorită poate ţine, cu o expresie pe cât de cinică pe atât de adevărată, şi de „materialul clientului”. Muşchii slăbiţi de vârstă şi de boli se pot rupe, stofa fără proteine poate plesni, inima şi plămânii suprasolicitaţi pot renunţa. Obezitatea şi diabetul favorizează infecţiile, în special cu germeni agresivi. Corpurile noastre sunt limuzine de lux fabricate de o firmă de top. Cu o mică scăpare: garanţia…
Rară, dar mediatizată cauză a complicaţiei este greşeala medicală (pentru că, nu-i aşa, acuzarea sub microfoane şi reflectoare a unei boli sau a unei biete fibre musculare nu face rating). Părtinitor (de ce oare?, vă puteţi întreba), voi cita aici un profesor de chirurgie de la Harvard, Atul Gawande, autor al unei mişcătoare (pentru medici, dar şi pentru pacienţi) cărţi „Pe muchie de cuţit – însemnările unui chirurg despre o ştiinţă imperfectă”: „Indiferent ce măsuri s-ar lua, medicii greşesc uneori şi nu e deloc rezonabil să li se impună să atingă perfecţiunea. Este rezonabil, în schimb, să li se ceară să nu înceteze să aspire la îndeplinirea unui asemenea obiectiv”.
O discuţie despre complicaţii nu este o „fereastră” plăcută între medic şi pacient. Ea trebuie deschisă însă cu sinceritate de la prima întâlnire între ei. Un medic care îţi explică posibila evoluţie negativă a bolii sau tratamentului este un medic care ştie cu ce ce se poate confrunta. Iar un bolnav care îşi asumă o parte din viitorul triadei doctor-pacient-boală va şti să privească încrezător şi când lucrurile „par” (din nou, acest cuvânt aproximativ!) să meargă mai puţin bine.
Apariţia unei complicaţii poate pune la încercare, fără îndoială, încrederea pacientului în medic, mai ales dacă nu a fost prevenit de apariţia acesteia. Trăim într-o cultură a vinovăţiei şi nu a responsabilităţii, iar oamenii sunt mai uşor de învinuit decât noţiunile de patologie. Se nasc atunci întrebările chinuitoare atât pentru cel care şi le pune, cât şi pentru cel care le citeşte pe faţa celuilalt: „oare mi-a greşit operaţia sau tratamentul?”, „nu era oare mai bine să mă duc la medicul Y?”, „oare ştie să rezolve complicaţia?”.
Ca în orice relaţie într-un moment de cumpănă, paşii spre zona de recăpătare a încrederii trebuie făcuţi de amândoi. Medicul va diagnostica în primul rând complicaţia, va explica ce consideră că s-a petrecut în evoluţia bolii şi va adapta planul de tratament situaţiei nou-create. Nu va exclude posibilitatea de a cere şi de a accepta opinia unui coleg, atunci când are nevoie; orgoliul nu trebuie confundat cu conştiinţa valorii de sine şi nu are loc pe lângă viaţa bolnavului.
Trebuie să recunoaştem că este dificil să ceri unui bolnav, deja apăsat de boală, să rămână calm la apariţia unei complicaţii. Totuşi, fiecare dintre noi putem înţelege că rămânerea în graniţele noastre interioare, fără a ne revărsa teama într-un mod agresiv, îi poate ajuta pe cei din jur (şi în primul rând pe medic) să identifice şi să rezolve problema apărută. Iar după ce complicaţia a fost rezolvată, strângerea de mână care va începe întâlnirile viitoare va fi însoţită şi de o privire caldă, mărturie a oricăror clipe de cumpănă.
Costin DUȚU este doctor în Științe Medicale,
medic primar de Chirurgie generală la Spitalul Militar Central (www.drcostindutu.ro)
