Opinii

De ce nu merge

Haideți să ne gândim un pic. De ce nu reușește ni­ciun partid de dreapta (nici măcar o coaliție) să se consolideze în România? Nu să câștige alegerile la capătul unui ciclu în care electora­tul este disperat de furti­șa­gurile matematice ale PSD (și afiliații). Adică nu să profite de o izbucnire de furie. Să se consolideze. Să fie o alternativă reală și asumată. Un 60%-70% cinstit atunci când vine la putere, astfel încât să își implementeze programul și să avem ocazia să comparăm. Să nu auzim în buclă scuza „noi am vrut, dar nu am putut”. Să vedem clar. Uite, patru ani ați avut puterea, hai să vedem dacă ați meritat. Iar votanții să aleagă un partid de dreapta pentru că vor ceva de dreapta, nu pentru că s-au săturat de PSD. Dacă suntem realiști și lăsăm emoțiile la o parte, în cei 31 de ani trecuți, dreapta a venit la putere nu prin forțe proprii, ci pentru că a pierdut PSD alegerile. Pe votul „anti”, nu pe votul „pro”. Pe furie, nu pe judecată sau necesitate.

Asta ar explica de ce o guvernare (coaliție) de dreapta are „timpul de deza­măgire” de două ori mai rapid. Cam în maxim șase luni, jumătate dintre „susți­nători” nu mai susțin ceea ce au votat, se consideră „păcăliți” și sunt gata fie să voteze orice altceva, fie să nu se mai prezinte la vot la următoarele alegeri (ceea ce, evident, este ca și cum ar vota PSD, dar mă rog, în capul lor este un fel de scuză).

Sigur că sunt multe de spus, dar o să mă rezum la o singură observație. Problema nu este, așa cum se crede, la partidele de dreapta, la liderii lor sau la cine știe ce doctrină (să fim serioși, nu o să prind eu ziua când în România se vor vota idei!). Cel puțin nu acolo este întreaga problemă. Problema este la chiar ceea ce mulți numesc „electora­tul de dreapta”.

Electoratul de dreapta, un fel de ficțiune

Ce este „electoratul de dreapta”? Păi este un fel de ficțiune. Unicornii, de e­xemplu, sunt mai reali decât electoratul de dreapta din România. Nu săriți! Nu vorbesc despre cei care cred sincer că sunt de dreapta pentru că îl urăsc pe Iliescu, pentru că au suferit în timpul comunismului, pentru că nu le place PSD, pentru că așa cred ei că dă bine în cercul de lecturi sau mai știu eu ce. Nu. De dreapta. ~ia care cred în inițiativa liberă, în rolul minim al statutului, în cine e mai bun să câștige mai mult, cine nu mai puțin, fără ajutoare sociale și un pic de fiecare pentru el, supraviețuirea celui mai bun. Eu am tot mers, discutat etc. și vă spun că în afară de afaceriști care trag doar pentru ei și ceva spoială de clasă de mijloc – atenție, nu vorbesc despre corporatiști, că aia sunt mai socialiști la noi decât socialiștii din Franța! – NIMENI DIN ROM$­NIA NU ESTE DE DREAPTA. Auzi discursuri frumoase despre cum ar fi bine să…. ce reforme să se facă… Dar când vine vorba să aplicăm reformele de dreapta descoperi că… nu se poate. De ce? Pentru că nu ai unde și cu cine. Concurență de piață? Come on. În Româ­nia, unde statul are în mână toate pârghiile să taie, să majoreze, să stabilească etc.? Nu există așa ceva!

Românii care vor reforme, la fel de reali ca unicornii

Ce se vede este doar o distribuție echitabilă și negociată a cașcavalului. Pe orice alte criterii în afară de cele de piață. A, să nu vorbim că ăia care sunt cu reformele „de dreapta” ar dori ca ele să se facă în altă parte și în alte domenii decât cele de unde își iau salariul. Știți ce zic. Mai este ceva la fel de real ca unicornii: românii care vor reforme (iar, nu săriți, nu ăia care le vor din taste, ci ăia care înțeleg că „reformă” s-ar putea să însemne inclusiv ca ei să se schimbe și că s-ar putea să fie nevoiți să își caute de lucru sau chiar să moară de foame!).

Românul care vrea reforme. Mor de râs când văd pe la televizor cum îi trag politicienii cu „reformele” în corul de aplauze ale peluzei ipocrite. Haida de! Românul nu vrea reforme. El vrea ca astăzi să arate e­xact precum ieri și dacă se poate ca mâine să fie tot așa, atunci e perfect. Lăsați! Reforme vor tinerii ăia de până în 25 de ani, cărora nu li s-a acrit și care cred că vor trăi în România. Restul vor liniște și all inclusive în Bulgaria, medicamente gratis și să crească salariul în fiecare lună. Reforme? Siiiguuurrr. Dar e OK. Noi ne facem că le facem, voi vă faceți că le vreți.

„Pe ce te bazezi?”

Bun. Înainte să derapez suficient de mult încât să îmi atrag antipatii suplimentare față de cele ce se vor naște după afirmațiile de mai sus, ar fi bine totuși să spun, vorba aia: „Pe ce te bazezi?”.

Păi mă bazez pe o proble­mă de natură istorică. Moște­nită de la Revoluție. Am mai spus eu că revoluția a fost făcută de o minoritate. De fix minoritatea care nu mai suporta, nu de majoritatea amorfă, care ar mai fi dus-o, dacă era după ei, încă o sută de ani cu Ceaușescu și cu urmașii lui Ceaușescu. Cât despre comunism… well. Pentru cei mai mulți, acesta era un concept abstract, care putea să însemne orice, și putea să fie comunism încă un milion de ani, atât timp cât se îmbunătățeau condițiile de trai și se mai slăbea puțin șurubul. De unde mulți se uită cu invidie astăzi la China, ba chiar la Rusia.

Aici a fost prima ruptură. Fundamentală. Între cei care strigau „Jos Ceau­șescu!” și cei care strigau „Jos comunismul!”. Primii voiau exact ce a fost, comunism fără Ceaușescu, ceilalți nu mai voiau comunism. Deloc. Voiau capitalism, ca afară. De dreapta, cum ar veni.

Au avut câștig de cauză primii. Retrospectiv, nici nu se putea altfel. Mi se pare o ipocrizie maximă și o minciună colosală să dai vina astăzi exclusiv pe Iliescu. Nu. Majoritatea l-a vrut pe Iliescu. Vă place sau nu. Bine. Normal că ar fi prea mult să ceri puțin respect pentru adevăr. Astăzi cei 82% care l-au votat pe Iliescu sunt toți „anticomuniști” și urăsc „ciuma roșie”. Trebuie să-i iubești pe români. Sunt campioni la „nu e vina mea”, „eu nici nu eram acolo”, „nu știu, nu sunt de aici”

Bun. Deci o minoritate. Alcătuită din disperați, ce mai rămăsese din închisori și lagăre, cu familiile, tineri și foarte tineri (copiii, mereu copiii!), o mână de intelectuali, mulți muncitori și mulți marginali (bișnițari, prostituate, țigani). O mână de oameni. O bulă dacă vreți.

De la asta s-a pornit. O minoritate. Pe parcurs această minoritate s-a rărit și mai mult. Au plecat, s-au certat, s-au distanțat, au murit. Au rămas așa: o inte­lectualitate în proporție covârșitoare ,,de dreapta” (bine, de fapt încremenită prin anii ’90 și rămasă pe modul „Anti Iliescu” și „anti FSN”, de unde profunda defazare, vizibilă de pe Lună, în raport cu realitățile de astăzi), ceva rămășițe din timpul luptelor cu FSN-PSD (aici unii au plecat, dar au mai venit alții), ceva „clasă de mijloc” (folosesc termenul ca să nu trebuiască să înșir), din nou tineri și mulți furioși și dezamăgiți de profesie (ăștia sunt majoritari). Asta e baza. La ea se adaugă cei care sunt aduși de valuri. Pe conjunctură, emoție sau uite așa.

Aici intervine de fapt problema. Dacă vreți, este de fapt aceeași problemă pe care au avut-o comuniștii în 1945. Comuniștii trebuiau să „construiască comunismul” într-o țară în care nu exista clasă muncitoare (darămite comuniști!), partidele de dreapta trebuie să facă „reforme de dreapta” într-o țară care nu vrea reforme de dreapta. Care nu vrea nici un fel de reformă.

Aici spun ceva ce se știe în cercurile mai mici. Tot ce s-a realizat în materie de reformă în România în ultimii ani s-a făcut de către o mână de oameni, care au reușit să întoarcă voința exprimată de majoritate la vot, cu eforturi colosale și adesea nu „foarte corecte politic” cu un considerabil sprijin din afară. Reformele, atâtea câte au fost, s-au făcut ÎMPOTRIVA VOINȚEI MAJORIT~ȚII ROM$NILOR. În mod repetat. Vestea „bună” este că aceste victorii pirice se apropie de sfârșit. Nu au mai rămas mulți dintre cei care trag barca împotriva curentului. Ce trebuia să se întâmple de atâtea ori în 31 de ani, se va întâmpla.

Un eșec anunțat

Și revin la problemă. Partidele de dreapta și „reformiștii” din România as­tăzi sunt un eșec anunțat. Ele nu au cum să se mențină și să crească, nu pot construi. De ce?

Din pricina propriului electorat. El este minoritar. Apoi este și profund divizat și se urăște de moarte. Cum ar putea de exemplu USR-PLUS să își crească baza de electorat mergând spre zona de stânga (să îi spunem așa, deși sunt convenții complet arbitrare)? I-ar sări în cap imediat toată intelectualitatea fină „de dreapta” și activiștii frumi. Ne dăm cu „ciuma roșie”, cu cei „fără dinți”, cu sărakii și inculții care votează PSD pentru zahăr și ulei? Nuuu! Uite de aia USR-PLUS nu va face asta și va rămâne ceea ce este. Nu un partid, ci un partid balama dependent de un electorat intolerant și captiv al propriilor sloganuri. Și care se macină singur în interior. Nu va trece niciodată de 20%. Pentru că, hei, ăsta e electoratul (eu cred că nu sunt nici 10%, restul sunt veniți pe emoție și irațional).

Cam acolo, dar la alte proporții, este și PNL, care a ales să fie alternativa un pic mai bună a PSD (un fel de FSN împărțit în două). Nici PNL nu poate astăzi, și a dovedit la ultimele alegeri, să treacă de 35%, procent nerealist în opinia mea și din care cel puțin 10% este degringolada din PSD.

Un pic amestecat, dar cred că pe fond o să se înțe­leagă.

(Intertitlurile aparțin redacției)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

error: Continut protejat!!