Pentru a 32-a oară, în Republica Moldova este sărbătorită Ziua Independenței și de tot atâția ani de la diferite microfoane și de la diferite tribune se spun cuvinte pline de patos și încărcătură patriotică, dar care sunt nimic altceva decât o tradiție de a spune ceva când nimic nu ai a spune și care nu au prea multă acoperire or, independența reală, dar nu cea desenată cu fuiorul pe apă mai rămâne o „fata morgana”. În această zi se aruncă cu flori și cu titluri onorifice, se cântă și se dansează, se organizează recepții pompoase la care sunt invitați și din acei care ne-ar îneca într-o linguriță cu apă, se flutură la stânga și la dreapta cu bani publici și se bea multă șampanie, deși mai bine ar fi să ne dăm două palme (pentru a ne trezi la realitate) și să ne vedem lungul nasului, care este mai mare chiar și decât cel al lui Pinocchio. Ne îmbătăm cu apă rece și ne mângâiem urechile cu fraze pompoase și mai scoatem de la naftalină idei, principii și valori care, în esență, sunt doar niște vorbe goale menite să adoarmă moldoveanul care și așa însă nu s-a trezit din somnul cel de moarte.
Nu vreau să fiu ipocrit și nu vreau să râd atunci când inima plânge. Nu vreau să fiu ironic atunci, când nu există loc pentru mișto-uri. Nu vreau să mă laud cu ceea ce nu am și nu vreau să aplaud atunci când ar fi mai bine să tac. Nu vreau concerte pe timp de război și nici pace cu orice preț. Nu vreau să cinstesc străinul care mereu este cu zâmbetul pe buze și cu piatra în sân și nu vreau să-l țin la poartă pe acel care îmi este tată/mamă/frate. Nu vreau să construiesc casteluri de nisip, în care nu poate exista fericirea și nu vreau să par mai bun decât sunt. Nu-mi doresc titluri și medalii nemeritate. Nu vreau să fiu în nicio listă de partid și nu mai vreau să aud de politicieni, care nu au nimic cu politica și care se vând și se cumpără cu „puciocul” (pentru buzoieni – cu mănunchiul). Nu vreau să fiu amăgit și dezamăgit și nu mai pot tolera ipocriții și cameleonii. Nu vreau 80 de partide politice efemere, dar doresc trei-patru partide care să se succeadă la putere nu pentru a se îmbogăți pe sine, dar pentru a ne da și nouă o speranță. Nu vreau independență măsurată în ani, dar măsurată în fapte și realizări. Nu vreau să fiu o frunză pe care o bate vântul, dar vreau să fiu un copac riguros, cu rădăcini sănătoase și cu o coroană pe măsură. Nu vreau să merg la nicio manifestație de sărbătoare, fiindcă nu vreau să fiu părtaș la fățărnicie și la spectacole ale absurdului. Aceasta nu înseamnă, însă, că sunt adevăr în ultimă instanță și că trebuie să fiu un exemplu pentru cineva – fiecare face cum vrea, cât vrea și când dorește. Eu mai rămân în așteptarea lui Moise, care să ne scoată din mocirlă și să ne ducă acolo unde ne este locul.
De altfel, după cum am spus și cu alte ocazii, de la independență încoace Republica Moldova este în așteptarea unui Moise/Lech Walesa, iar la acest rol au pretins mai multe personaje politice multe dintre care, în esență, s-au dovedit a fi niște trubaduri ordinari ai intereselor străine, niște trădători fără scrupule, niște bulbuci/viței de doi metri (etichetarea nu-mi aparține) sau niște delapidatori și hoți. Nu voi da nume, fiindcă îi cunoaște toată lumea, iar unii dintre ei mai au tupeul să sfideze regulile scrise și nescrise și să se bage în apa politică, pe care au tulburat-o cu premeditare, a doua oară. Această să fie, oare, principala „performanță” a celor 32 de ani de independență? Ca și mulți dintre Dumneavoastră, credeam că măcar actuala guvernare va fi altfel, că după rău vine și bine, că nasc și în Basarabia oameni, că nu aduce anul cât aduce ceasul, dar… rămânem acolo unde am fost și luminița din capătul tunelului este la fel de departe ca și 32 de ani în urmă, chiar dacă lumea civilizată ne dorește alături de ea și ne împinge de la spate, spre un viitor mai bun. Or, prea timide și prea neconvingătoare sunt încercările celor de la putere menite de a ne scoate din deșert, prea mare este dorința unora de a nu împărți laurii cu cineva. În acest caz nu există altă cale decât a-ți adăuga cucuie în cap și de a fi măciuca bătăilor din toate părțile. Acest lucru se vede cel mai bine în această perioadă preelectorală, când metehnele și păcatele predecesorilor au fost preluate, aidoma unor mazochiști, de cei care astăzi dețin pâinea și cuțitul. Și atunci, mă întreb și vă întreb: sunt mai buni actualii decât foștii, dacă condiționează rămânerea în cutare sau cutare funcție numai după trecere în rândurile partidului „care trebuie”?
În fine, rog să-mi fie iertată această linguriță de dohot în butoiul cu miere a acestei frumoase zile de sfârșit de august. Probabil, așteptările mele sunt exagerate și nejustificate, dar… lumea este frumoasă pentru că este diferită. Pe unde mai pui, că și în cazul lui Moise rătăcirea a durat 40 de ani. Adică, pur matematic mai avem timp. Chiar dacă încă nu se știe dacă Moise a existat în realitate sau a fost și este doar un mit.
Text publicat în „Observatorul de Nord”
