FOTO / Dan Manciulea, pompierul care salvează vieți și prin muzică

 

Râmniceanul Dan Manciulea a luptat, ca pompier, pentru salvarea  de vieți și, după retragerea din activitate la limită de vârstă, a găsit o nouă modalitate să lupte, dar pentru alt fel de situații de urgență: compune muzică inclusiv pentru campaniile umanitare în care se implică pentru a îmbunătăți viața unor copii. Cele mai recente proiecte de acest fel  sunt „Un milion de îngeri” – un proiect la care a lucrat cu drag pentru a ajuta copiii cu autism -, și „Fii și tu un Moș mai mic”, melodie care a devenit imnul campaniei cu același nume, ajunsă la ediția a V-a, inițiată de Marius Cernea, care are ca scop donarea a zeci de pachete cu dulciuri și jucării către copiii din satele din jurul orașului Râmnicu Sărat, în perioada 20-24 decembrie. Dan Manciulea  a povestit într-un interviu pentru OPINIA despre aceste preocupări ale sale în domeniul muzical și cum s-au împletit acestea cu activitatea profesională.

Rep: Cine este acum Dan Manciulea? Cum ați trecut de la profesia de pompier la cea de muzician – compozitor, interpret? Ce alte preocupări, hobby-uri, mai aveți?

Dan Manciulea: De patru ani, Dan Manciulea este un compozitor și producător de muzică independent, care caută permanent colaborări și experimentează în micul său studio din Râmnicu Sărat. Hobby-ul principal se învârte în zona producției muzicale: microfoane de studio, plăci de sunet, descifrarea tainelor mixajului de sunet. Faptul că niciodată nu am părăsit muzica, cu toate că am avut o activitate profesională intensă și destul de îndelungată, îl datorez în primul rând soției mele Ioana, îngerul meu păzitor, care a făcut ca eu să pot duce toate proiectele acestea simultan la un rezultat bun.

Rep: V-ați pus muzica și în slujba campaniilor umanitare. Ați realizat pentru „Happy Kids” melodii cu care ați susținut campanii de ajutorare a copiilor. Pe 8 noiembrie ați lansat o astfel de melodie – „Un milion de îngeri”- și acum, de Crăciun, aveți o altă melodie. Ce vă inspiră? Dincolo de muzică vă implicați și direct în aceste campanii? Vă interesați de copiii la care ajung produsele sau care beneficiază de ajutor într-un fel sau altul?

D.M.: Muzica mea se află în slujba oamenilor. Este modul meu de a dărui și de a mă simți în legătură cu oamenii. Multe dintre cântecele pe care le auziți acum sunt compuse încă de pe vremea când eram ofițer de pompieri, dar la fel de multe s-au născut în ultimii patru ani, de când am ieșit din activitate. Copiii din „Happy Kids” mi-au împlinit visul de a auzi muzica mea cântată de niște voci curate, în­tr-o polifonie de care mi-e dor din copilărie. Și aceasta datorită minunatei profesoare Oana Dobre, care îi îndrumă pe talentații copii fericiți într-o fermecătoare atmosferă muzicală, cu rezultate deosebite, pentru care îi felicit!

„Un milion de îngeri” este un cântec inspirat de proiectul artistei plastice Miki Pereanu, din București, care creează îngeri din caolin pentru sprijinirea cauzei copiilor cu autism. După ce am întâlnit-o într-o expoziție, mi-a venit ideea să compun un cântec reprezentativ al acestei campanii. Pentru realizarea lui ne-am strâns o echipă minunată, formată din artista folk Maria Gheorghiu, corul „Happy Kids” și corul „Voci Cristaline”, din Râmnicu Sărat. Toate drepturile de autor ale acestui cântec au fost cedate proiectului „Un milion de îngeri”, în scopul sprijinirii copiilor cu autism.

Acum, în preajma Sărbătorilor de iarnă, inspirat de campania pe care o duce un prieten râmnicean, domnul Marius Cernea, care de ani buni strânge fonduri pentru sprijinirea, cu ocazia sărbătorilor de iarnă și a celor pascale, a copiilor din mediul rural cu posibilități reduse, am scris un cântec ce poartă numele campaniei lui Marius: „Fii și tu un Moș mai mic pentr-un copilaș peltic”. Se pare că a plăcut publicului și a fost de bun augur, deoarece, după ce „Happy Kids” a postat videoclipul pe pagina lor de Facebook, în câteva ore au strâns peste 1.000 de vizualizări și o mulțime de aprecieri.

Mă aflu într-o perioadă foarte creativă, deosebit de bogată. Și timpul mi-l petrec în studio, fiindcă vreau să duc la bun sfârșit mai multe proiecte. De aceea, nu prea mai am timp de altceva, considerând că sprijinul creativ componistic este suficient acum, va fi urmat și de prezența mea în cadrul acțiunilor umanitare, dar aceasta după ce voi fi finalizat proiectele muzicale în derulare.

Rep: „Copilul universal” este cântecul dedicat copiilor care rămân singuri acasă fără părinți și rude apropiate, ca urmare a exodului forței de muncă din România și Republica Moldova. De data aceasta textul aparține lui Florin Dumitrescu. De la ce a pornit această melodie? Vă sunt cunoscute astfel de cazuri?

D.M.: Ideea cântecului a fost a lui Florin, în concordanță cu idea mea generică de a veni către publicul român cu un album folk–rock cu teme sociale. Florin mi-a expus mai întâi tema socială a copiilor părăsiți în acest fel și apoi a scris versurile. Eu am compus muzica după textul existent, căutând să redau dramatismul situației, cu toate că textul are cumva și nuanțe satirice, în spiritul românesc de a vedea lucrurile, dar, în același timp,  are și o notă  de critică adresată societății.

„Eram cântăciosul blocului”

Rep: Dumneavoastră unde  v-ați petrecut copilăria? În vremea aceea vă plăcea să cântați? Ați obținut premii la festivaluri? Este vreunul despre care doriți să povestiți?

D.M.: Contrar așteptărilor, primul și cel mai important festival la care  am participat a fost Festivalul Național de Muzică Folk ,,Om Bun”, în 1994. Aveam atunci 26 de ani. Eram proaspăt ofițer de pompieri și proaspăt căsătorit. La festival am participat la îndemnul soției mele care probabil s-a gândit că și lumea ar trebui să asculte cântecele pe care le asculta doar ea la noi acasă. Ioana a avut o intuiție bună: am câștigat trofeul festivalului. Atunci am avut confirmarea faptului că muzica mea e mult mai mult decât un hobby sau o pasiune simplă.

Au urmat festivaluri de tot felul, de folk, de rock, de muzică ușoară, la care am participat de unul singur, cu grupul din care fac parte, „Forțele de Muncă”, sau doar în calitate de compozitor.

Rep.: Mama dumneavoastră a fost în liceu handbalistă. Credeți că v-a influențat stilul sportiv al mamei în decizia pe care ați lua­t-o ca să deveniți pompier? Sau faptul că tatăl a avut aceeași profesie? „Soldatul meu și pompierul meu drag, fie-ți drumul mereu în lumină, veghează-ne de acolo, de sus, și să știi că noi te vom păstra mereu în suflet!”, spuneți dumneavoastră amintindu-vă de figura lui luminoasă…

D.M.: Atât mama, cât și tatăl meu au avut o influență importantă în formarea mea ca om, și cel mai mult a contat de la ei faptul că au fost acei părinți care m-au lăsat să învăț de la viață, fără să mă controleze în mod expres și, evident, orientându-mă discret, ocrotindu-mă și sprijinindu-mă în copilărie și adolescență. Ei mi-au fost exemplele de oameni în viață și pentru asta le mulțumesc și le sunt veșnic recunoscător.

Rep.: Când ați început să studiați muzica și cum v-ați descoperit această vocație?

D.M.: În copilărie cântam toate cântecele pe care le auzeam. Eram „cântăciosul” blocului, care toată ziua zumzăia melodii din desene animate sau de la radio. Îmi cumpărase mama un fel de jucărie cu aspect de pian, dar care avea lamele metalice, asemă­nătoare cu ale xilofonului. La el am început să repet melodiile pe care le auzeam. Cred că primul cântec mi l-a cântat sora mea, Zenuța, mai mare decât mine cu 12 ani. Tot ea a fost cea care m-a dus la primul show rock, pe când aveam vreo 5-6 ani. La Casa de Cultură din oraș venise grupul „Sfinx”, al cărui lider, Dan Andrei Aldea, m-a fermecat cu cântecele, cu chitara, dar și cu sintetizatorul său.

Stăteam la bloc, la etajul 1, iar la parter locuia o profesoară de muzică, o profesoară care și ea îmi încuraja pasiunea pentru muzică și talentul de a memora și reproduce linii melodice. Am o amintire în care eu cântam la acel ,,pian”, pe balcon. Cred că era luna mai sau iunie… Erau primele cinci note din Valurile Dunării… Eu le încercam pe clape, iar vecina, profesoară, care locuia la parter, îmi dădea răspunsul cu celelalte patru note, dar cântate cu vocea ei. Cu toate acestea, în afară de sora mea, mama și tata, nu au privit cu atenție la acest mic talent al meu.

Pe la 7 ani, mama m-a dus la un fel de selecție care se făcea la nou înființata școală de muzică din Râmnicu Sărat. Profesorul, care ne era vecin de bloc, mi-a cântat la pian o scurtă melodie, bătând ritmul din picior, și mi-a spus să cânt cu vocea și să bat ritmul. Sunt sigur că le-am reprodus fără probleme, însă după o zi de așteptare am aflat că nu am fost admis. Nu știu sigur ce s-a întâmplat… Acum mă întreb dacă nu cumva m-au păcălit ai mei și răspunsul o fi fost, de fapt, pozitiv…

Totuși, bucuria de a cânta mi-am descoperit-o prima dată atunci când profesoara de muzică de la școală, doamna Mircescu, ne-a organizat în cor și ne-a învățat să cântăm pe voci. Când am descoperit polifonia, cred că mi s-a aprins ditamai becul în creier.

Prima chitară, cumpărată cu banii de pe sticle goale

Rep.: Când ați descoperit chitara? Ați studiat singur acest instrument sau ați avut profesori, mentori?

D.M.: Aveam un vecin de bloc, Robert, mai mic cu un an decât mine, foarte talentat, care cânta la chitară și la pian. Asta se întâmpla pe când aveam vreo 10-11 ani. Ieșea băiatul ăsta cu chitara în fața blocului și zdrăngănea melodii. Mi s-a părut foarte interesant și mi-am dorit și eu. Deh, copil… M-am tot rugat de părinți să îmi cumpere o chitară. Pe atunci, o chitară de începător costa tot cam cât în ziua de azi, 300-400 de lei. O sumă mare pentru părinții mei, care nu erau niște oameni înstăriți și pentru care chitara dorită de mine nu era o prioritate, așa că mi-a trebuit aproape un an să îi fac să înțeleagă. I-am tot rugat până când, într-o zi, m-am pomenit că mama îmi adusese chitara mult-dorită. Venise de la serviciu și o lăsase acasă. Bucurie mare! Imediat am scos-o din ambalajul de carton și m-am apucat să zdrăngăn la ea. Mi-am dat seama că nu e chiar atât de simplu, fiindcă nu era acordată. În consecință, am început să învârt cheițele de acordaj, însă singurul lucru pe care l-am reușit a fost să îi rup o coardă… Am pus-o înapoi în ambalaj și am făcut pe niznaiul. Când s-a întors mama de la serviciu, și-a dat seama că e ceva în neregulă. Chitara era în ambalaj, iar eu mă făceam că plouă. Când a văzut coarda ruptă mi-a zis: <Ai stricat-o deja ? De abia   ți-am adus-o>. Eu m-am pleoștit, dar nu am știut ce să îi spun ca să mă creadă și să mă înțeleagă, drept pentru care mama a dus chitara înapoi la magazin.

Trei ani mai târziu, când intrasem în anul I de liceu, am luat inițiativa… Am  adunat toate sticlele depozitate în garajul în care tata ținea motocicleta și am mai adunat de prin locuri virane. Am strâns destule… să tot fi fost vreo 250-300! Le-am spălat în cadă și le-am vândut la BIG (magazin alimentar, n.r.) Cu banii obținuți, mi-am luat prima mea chitară, una din placaj, cel mai ieftin model din magazine. Dar cât de dragă îmi era! Am început cu mult mai multă grijă. Am învățat să acordez chitara. Am învățat acordurile majore și minore de la un prieten de la bloc.

Atunci ascultam deja muzica „Beatles-ilor”, a lui Elvis Presley. Eram cu ochii după fete… Deci mă-nțelegeți… Primul succes a venit cam după șase luni, când am compus primul meu cântec. Un fel de plugușor-colindă, pe un text făcut de mine. Era vremea Plugușorului și împreună cu prietenul Dan, de la care învățasem acordurile, am plecat să colindăm cu chitarele pe la ușile vecinilor și la blocurile din cartier. A fost ceva de necrezut și pentru oamenii care ne-au primit cu încântare, dar și pentru noi, fiindcă în două ore de colindat am strâns o mie de lei. Dar să nu credeți că numai asta era preocuparea mea cea mai importantă. Toată copilăria și adolescența eram la școală, la joacă cu prietenii, la antrenamentele de judo, fiindcă de prin clasa a VII-a am îndrăgit sportul acesta, pe care l-am practicat până pe la vreo 23 de ani. Aveam centura maro.

Rep.: Ce v-a inspirat să vă îndreptați în această direcție a compoziției? Aveți în vedere să publicați un volum de versuri?

D.M.: Fără îndoială, mentorii mei în ale compoziției au fost „The Beatles” și, mai apoi, formațiile românești de muzică rock. De când am ascultat minunata muzică a celor patru fabuloși – John, Paul, George și Ringo – am știut că vreau să compun cântece pe care să le audă toată lumea. Drumul meu în muzică nu a fost unul convențional. Nu am avut profesori care să mă învețe, nu am fost la cursuri de specialitate. Tehnic, am rămas  doar cu puțina teorie muzicală predată în școala generală. Însă am încercat, am tot încercat, am învățat mult de unul singur, am avut și am prieteni care m-au inspirat și m-au ghidat, am compus fără să mă opresc vreodată – cred că am ajuns la 400 de cântece – și, cam după 40 de ani de la cumpărarea primei chitare, mi-am auzit cântecele la postul național de radio. În tot acest timp am fost licean, lucrător în agricultură, am făcut armata, am făcut școala militară de ofițeri, m-am căsătorit, am activat ca ofițer de pompieri 24 de ani. Muzica m-a însoțit permanent. Permanent am avut un proiect muzical.

În 2012 am scris o carte de povestiri, care a primit Premiul județean „Vasile Voiculescu” pentru literatură. Am pregătit un volum de versuri. Multe dintre ele sunt și versuri ale cântecelor mele, dar nu știu când îl voi scoate. Probabil la anul.

Folkul de Cenaclul „Flacăra”, o muzică folosită pentru manipularea tinerilor

Rep.: Care sunt temele sociale, curentele artistice care vă inspiră?

D.M.: Fiindcă în liceu și în Facultatea de Drept am fost pasionat de filosofie, sociologie, de psihologie, am scris și proză, dar și poezie pentru cântecele mele. Mă preocupă viața oamenilor și cum ar trebui să fie ea dacă nu ar exista nedreptatea, ura, minciuna, hoția. Curentele muzicale care m-au influențat sunt multe, fiindcă nu mi-am restrâns niciodată audițiile la un singur gen/specie muzicală. Am început cu muzica rock, am trecut încă din adolescență prin muzica clasică, prin muzica ușoară, pop și mi-a rămas folkul în suflet.

Însă nu este vorba despre folkul acela comod și standardizat, de cenaclu „Flacăra”. Nu este un model pentru mine din diverse motive. O consider o muzică a unui trecut îndepărtat și îndoielnic, o muzică folosită pentru manipularea tinerilor, cărora li  s-a dat atunci o senzație falsă de libertate, care continuă până în zilele noastre. Muzica folk pe care o văd eu este muzica implicată în viața oamenilor, o muzică vie, care strigă și trezește conștiințe. Nu neapărat estetică, mai mult organică, ruptă din suflet, dar și din conștiință.

Rep.: Aveți trei albume lansate! Care este povestea lor? La care țineți cel mai mult? Care este specificul muzicii dumneavoastră? Ce o individualizează?

D.M.: De fapt sunt cinci albume. Primul album, „Întoarcere la Eden”, pe care l-am scos în 2008, a fost împreună cu prietenii mei din trupa „Forțele de Muncă”, Sorin Călin și Mihai Răpeanu. „Cântece sărate”, 2014, s-a născut într-o perioadă pe care am petrecut-o cu piciorul drept în ghips, după o fractură căpătată la o intervenție pentru stingerea unui incendiu. Atunci am compus pe versurile unor poeți râmniceni. În acest album se disting două cântece care au intrat la inima publicului de folk: „Îngerul alb”, pe versurile poetului Constantin Marafet, și „Cicatrice de zbor”, pe versurile poetei Cornelia Ionescu Ciurumelea.

Cel de-al treilea a fost realizat în anul 2017. Atunci l-am descoperit pe poetul Adi Cusin, pe versurile căruia am compus două cântece de dragoste care îmi sunt tare dragi: „Baladă de vai  și-amar” și „Cântec”. Dar cel mai nou album al meu, „Am înfrânt”, lansat anul acesta, în luna septembrie, este marcat de colaborarea mea cu textierul Florin Dumitrescu, omul cuvintelor magice care a dat viață muzicii celor de la „Sarmalele Reci”, „Timpuri Noi”, „Direcția 5”. Acest album conține 14 cântece dintre care șapte cu textele lui Florin și celelalte șapte cu textele mele. Este dorința mea, de foarte mult timp, de a scoate un album cu teme sociale, de care cred că piața muzicală românească duce lipsă. Și s-a văzut imediat, fiindcă aproape toate cântecele s-au auzit pe postul național de radio, dar și la radiouri private importante.

Rep: Cu ce textieri colaborați?

D.M.: Marea majoritate a cântecelor mele poartă textele compuse de mine, dar în ultimii șapte-opt ani am experimentat compunând muzică pe poezii și texte aparținând multor poeți și textieri. Aici pot menționa, pe lângă aceia pe care i-am amintit deja, poeta Nina Tărchilă din Timișoara, poeta Mihaela Hură din Dorohoi, pe poetul Gabriel Gherbăluță din Galați, poetul și profesorul Paul Spirescu din Adjud, poetul și jurnalistul Viorel Ilișoi din București.

Rep: Când a apărut grupul „Forțele de muncă” și ce reprezintă pentru dumneavoastră?

D.M.: Grupul „Forțele de Muncă” este un proiect bazat pe o prietenie frumoasă cu doi oameni la care țin ca la frații mei: Mihai Răpeanu și Sorin Călin. Eu și Sorin cântăm și compunem împreună din anul 1990. El este mentorul meu în ale muzicii. Omul care m-a sprijinit permanent în efortul meu de a compensa lipsa noțiunilor muzicale. Mihai Răpeanu s-a alăturat prin anii 2003-2004, mai întâi într-o colaborare cu mine, care rămăsesem impresionat de potențialul lui, atunci când l-am cunoscut pe când cânta cu trupa lui, „Luft­waffe”. Cântam cu Mihai cântece din repertoriul „Timpuri Noi” și niște coveruri unplugged.

Mai apoi mi-a venit ideea să lărgesc colaborarea cu Sorin Călin, introducându-l vocalist pe Mihai și formând trupa pe care am botezat-o „Forțele de Muncă”. Am fost împreună cu prietenii mei la Festivalul „Om bun”, în 2006, reîntorcându-mă acolo după 12 ani și câștigând Premiul „Vali Sterian”, care se constituia într-un fel de al doilea trofeu, atunci când prestigiosul juriu al festivalului, format din nu  mai puțin de 12 personalități din muzica folk, jurnalismul de specialitate, oameni de teatru și muzică, nu reușea să ajungă la numitorul comun privind câștigătorul suprem al festivalului. Împreună, „Forțele de Muncă” a scos primul album în 2008, participând apoi în calitate de invitați la Galele Folk „Om Bun”, în ianuarie 2009, la Sala Palatului, alături de numele mari de pe firmamentul muzicii folk, unde am lansat CD-ul nostru de suflet „Întoarcere la Eden”. Drumul muzicii ne-a purtat în același an, 2009, la Festivalul Național de Creație și Interpretare „Mamaia”, unde am intrat în finala secțiunii creație cu un cântec compus de colegul nostru Sorin, zis și Fulger.

Al doilea album „Forțele de Muncă”, „Țara Hârtiilor”, a fost scos doar de mine și Sorin,  deoarece Mihai s-a angrenat și el în alte proiecte muzicale. Albumul conține cântece cu teme sociale, însă este unul de sertar, deoarece nu am putut finanța multiplicarea lui în condiții decente. Rămâne să apară atunci când și publicul va fi pregătit.

Anul acesta ne-am hotărât să reîncepem activitatea în formula „Forțele de Muncă”, fiindcă avem multe creații noi și am demonstrat în cele câteva spectacole din toamnă că suntem o forță în folk-rock. Drept pentru care, pe lângă cele 20-25 de cântece din repertoriul mai vechi al trupei, am adăugat anul acesta încă trei. Unul dintre ele, „Hai afară, frate!”, pe textul lui Florin Dumitrescu, are și un videoclip inedit, produs de mine. Muzicile noastre, aparițiile în cele câteva concerte din acest an și videoclipul „Hai afară, frate!” le puteți urmări pe pagina noastră de Facebook.

„Suferința izolării din ultimii doi ani mi-a adus cea mai creativă perioadă”

Rep: Cum petrece Dan Manciulea Crăciunul? Vă place să colindați? Mergeți la colindat?

D.M.: Crăciunul mă va găsi împreună cu cei dragi, cu familia. Le doresc tuturor Sărbători cu pace și bucurie, alături de toți cei dragi! Îmi place colindatul. Așa mi-am început ,,cariera”, însă anul acesta voi sta liniștit acasă, cu ai mei.

Rep: Ce planuri aveți pentru sărbători și pentru anul viitor?

D.M.: În anul 2022 sper să aducem publicului albumul de sertar „Țara Hârtiilor” și albumul al treilea al trupei „Forțele de Muncă”, la care lucrăm deja. De asemenea, am o colaborare frumoasă cu Mirela Potopea, o artistă folk, româncă din Marea Britanie, colaborare care se va finaliza cu un album orchestrat și produs de mine.

Rep.: Cum a fost pentru dumneavoastră perioada aceasta a pandemiei? Cum ați continuat activitatea artistică?

D.M.: Paradoxal, cred că suferința izolării din ultimii doi ani mi-a adus cea mai creativă perioadă din viața mea. Ceea ce era un firicel de muzică ce izvora din sufletul meu, anii ăștia pandemici l-au transformat într-un izvor puternic. Sper să mă țină cât mai mult și îl exploatez în fiecare zi pentru a mă oferi publicului.

Rep: Este familiarizat publicul buzoian cu muzica dumneavoastră? Încercați abordări noi pentru a surprinde?

D.M.: De-a lungul timpului, atât singur, cât și împreună cu prietenii mei din „Forțele de Muncă”, am beneficiat de atenția publicului. Pe scena Cafenelei Artiștilor, pe scena din Piața Dacia, din Buzău, dar și la Centrul Cultural ,,Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat. Noi încercăm să fim pe gustul publicului românesc în integralitatea lui, însă pentru publicul din județul nostru am un respect și un cult deosebit, deoarece este primul meu public. Sper să trecem peste vremurile acestea tulburi și să ne putem întâlni cât mai curând. Gânduri bune, prietenie și considerație tuturor buzoienilor!

Rep.: Este un moment pe care puteți să-l considerați hotărâtor pentru cariera dumneavoastră. artistică? Ce a însemnat pentru dumneavoastră experiența PRO TV?

D.M.: Cred că Trofeul Festivalului Național de Muzică Folk ,,Om Bun” din 1994 mi-a schimbat viața. Atunci am început să mă iau în serios ca artist folk. „Românii au Talent” a fost o experiență uluitoare! Atunci mi-am dat seama că muzica folk, așa cum o simt și o văd eu, este pe placul publicului larg, fără a fi o muzică elitistă, ci doar o muzică–vehicul pentru mesaje importante către oameni obișnuiți.