Dacă o să ne luăm după părerile adepților lui Dodon, Șor, Sârbu și K, principala temă de discuție, după mitingul de duminica trecută, nu puteau fi revendicările oamenilor care au venit în Piața Marii Adunări Naționale, dar… numărul protestatarilor/adepților președintelui nou ales, Maia Sandu. Nu de alta, dar „cantitatea” participanților la protest a însemnat pentru unii incomensurabil mai mult decât calitatea. De altfel, deloc întâmplătoare această unitate de măsură, dacă ținem cont de originea (în sensul bun al cuvântului) celor care sunt deprinși cu gândul că mult înseamnă și bine și că trei cincinale se pot face în timp de unul. Eu însă vă propun să ne debarasăm de magia cifrelor și de mirosul de naftalină și să medităm la calm asupra celor trei cerințe adoptate în unanimitate de participanții la miting, indiferent de câți au fost aceștia și regăsite în Rezoluția votată la sfârșitul mitingului.
Unu/prima cerință: demisia Guvernului Chicu. În mod normal, în orice țară civilizată, guvernul cade de bună voie în astfel de circumstanțe. Adică, atunci când unii (aproape un milion de cetățeni) nu te mai doresc, iar tu nu mai poți face față lucrurilor, te lași de acest blestem și lași locul altora. Drept exemplu elocvent poate servi cabinetul Orban de la București, care nu s-a cramponat de fotolii și a demisionat pe cât de așteptat, pe atât de onorant. Domnul Chicu însă este făcut din alt aluat, care îngroașă, probabil, pielea și obrazul și care atrofiază ceea ce se numește conștiință (soveste). Pe de altă parte, face oare să ne supărăm pe Chicu și comanda lui dacă mereu în Republica Moldova premierii se lasă greu duși — aduceți-vă aminte cât ne-au mozolit ochii Sangheli (zis și „carandaș”) sau Tarlev (zis și „vulturul de la Bașcalia”). Putea fi actualul premier altfel? Până luni eu chiar credeam că putea fi și altfel, decât o umbră a lui Dodon, dar acum nu mai cred într-o metamorfoză care să-i salveze reputația (dacă se poate spune despre așa ceva, în situația lui) și orice demisie de-acum încolo numai onorantă nu poate fi. Deprins să nu-i iasă din cuvânt lui Dodon, Chicu își va duce, în opinia mea, crucea până la sfârșit, adică ori pleacă odată cu șeful, ori se lasă dus „cu muzică”. O altă cale, „reciproc avantajoasă”, nu cred că mai există. Ce-i drept, se zvonește că premierul este bolnav de COVID-19, iar în astfel de cazuri ar fi inuman să mai pedalăm pe tema demisiei. Să-i dea Domnul sănătate, dacă altceva nu i-a dat (am în vedere măcar puțină demnitate și nițel bun-simț).
Doi/a doua cerință: declanșarea alegerilor parlamentare anticipate. Nu știu ce ziceți Dumneavoastră, dar mie mi s-au ros urechile de atâtea discuții la această temă. În vorbe parcă toată lumea înțelege că acest legislativ nu este reprezentativ și că alegerile sunt inevitabile, dar când vine vorba de acțiuni concrete, mulți se dau cu fundul la gard. Or, aritmetic vorbind, parcă-parcă se înfiripează o majoritate care ar rezolva problema, dar… credeți că Serioja Sârbu, Cornel Padnevici, Ruxanda Glavan sau Eleonora Graur sunt proști și nu înțeleg că dacă votează acum dizolvarea nu mai nimeresc în parlament decât la Paștele cailor? De altfel, la fel gândesc, cu siguranță, și Pavel Filip, și Monica Babuc, și Alexandru Jizdan și, culmea-culmelor!, Dumitru Diacov (care se pare că s-a născut parlamentar), fiindcă PDM e ca și mort, iar să mai treacă la alții ar fi din cale-afară. Poate doar PAS-ului, PSRM-ului și partidului Șor (în varianta „pură”) + Partidului Nostru le-ar conveni anticipatele, dar cine să tune și să-i adune și ce trebuie să se mai întâmple ca oamenii Maiei Sandu să se regăsească într-o barcă cu ciracii lui Dodon și Șor? Cum se zice, acel care s-a fript o dată cu ciorbă suflă și în iaurt.
Trei/a treia cerință: anularea pachetului de legi votat în mod abuziv cu încălcarea normelor și procedurilor de validare. În această ordine de idei, s-a făcut deja câte ceva, dar este departe până la revenirea la normalitate. Pe de-o parte, Curtea Constituțională a suspendat Legea cu privire la trecera SIS-ului din subordinea președintelui în subordinea parlamentului și Legea prin care terenul fostului Stadion Republican fusese restituit în proprietatea statului, dar însăși tentativa întreprinsă de noua majoritate neoficială ne dezonorează și ne face de rușine în fața întregii lumi, fără exagerare. Sau, cât de nebun, pardon, la cap trebuie să fii ca să dai prioritate unui penal (ascuns în spatele sintagmei „se interzice edificarea altor construcții decât cele de menire social-culturală și/sau sportivă”) în detrimentul Ambasadei SUA, care numai în brațe nu ne-a purtat…
În fine, revenind la ceea cu ce am început, vreau să mai spun următoarele: cele câteva (4-5-10 sau 50) mii de oameni care au venit duminica trecută în PMAN nu de numărătoare (fie aceasta făcută cu drona sau „la ochi”) au avut nevoie, dar de sprijin și înțelegere din partea celor care trebuie să aibă urechi să audă și ochi ca să vadă că toate au o limită și că, poate, cu răbdarea treci și marea, dar… nu și în cazul nostru.
