Am vorbit ieri despre ce s-a spus cu adevărat la întâlnirea dintre Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov de la Moscova (4 decembrie 1989).
Cum sunt sigur că o să apară în discuţii din nou teoria intervenţiei sovietice în Revoluţia din decembrie 1989, mă gândesc că ar fi potrivit să vedem cum, mai exact, priveau sovieticii (şi liderul lor, Mihail Gorbaciov) evoluţia situaţiei din România.
O precizare importantă. Odată cu venirea la conducere a lui Mihail Gorbaciov, KGB-ul a fost îndepărtat treptat din deciziile şi discuţiile pe zona de politică externă şi mai ales din pregătirea dosarelor pentru întâlnirile cu liderii occidentali. Asta după ce practic KGB-ul coordonase politica externă a URSS începând cu Brejnev. Când Gorbaciov a observat că KGB-ul sabota pur şi simplu politica sa de apropiere faţă de liderii occidentali europeni şi americani, controlând pregătirea agendei de discuţii şi chiar modificând unele aspecte esenţiale, a reacţionat violent. KGB-ul a fost scos din circuit, iar în locul său Gorbaciov a adus un grup propriu de experţi. Oamenii săi de încredere cu care începuse să conceptualizeze strategia de salvare a socialismului. Lucru, care evident nu îi va fi iertat lui Gorbaciov. Până în zilele lui Putin. Adică până astăzi.
De ce este important de menţionat asta? Pentru că în deplin contrast, Nicolae Ceauşescu se baza exclusiv pe expertiza Securităţii (veţi spune MAE, dar MAE nu exista decât ca simplu ghişeu al CIE, adică al Securităţii) în interpretarea evenimentelor internaţionale.
Dar să revenim. Cum îl privea Gorbaciov pe Ceauşescu? O spune sintetic unul dintre cei mai importanţi consilieri ai săi, Aleksandr Iakovlev, într-un interviu publicat în 1991: „Ceauşescu şi Gorbaciov aveau viziuni diferite și nu găseau un limbaj comun, iar conducerea sovietică credea că evoluțiile din România nu aveau nimic în comun cu socialismul”. După vizita din România din 1987, Gorbaciov, conform propriei mărturisiri, a avut o impresie „apăsătoare”, care i-a întărit convingerea că „trebuie să ne îndepărtăm pentru totdeauna de fericirea cu forța a societății, de sistemul înfricoșării, îndobitocirii, manipulării oamenilor”. Nu este niciun dubiu că Gorbaciov privea conducerea de la Bucureşti ca fiind coruptă, ineficientă şi reflectând dogmatismul specific ultimilor ani ai erei Brejnev. Cuvântul este dispreţ.
Dar Gorbaciov nu îşi baza deciziile şi strategiile pe consideraţii personale. De aceea, se înconjurase de o echipă de consilieri cu care încerca să navigheze pe apele tulburi ale anului 1989. Şi ca urmare a solicitărilor sale aceşti experţi au formulat câteva ipoteze de lucru cu privire la ceea ce se putea întâmpla în ţările din sfera de influenţă sovietică. Gorbaciov a solicitat aceste analize şi le-a primit.
Cea mai aproape de realitate (cu beneficiul istoric al privirii retrospective) s-a dovedit analiza întocmită de Institutului de Economie al Sistemului Mondial Socialist (instituţie aflată în subordinea Academiei URSS şi condusă de Oleg Bogomolov, un apropiat al lui Iakovlev). Documentul purta titlul Schimbările din Europa de Est și influența lor asupra URSS şi i-a parvenit lui Gorbaciov în februarie 1989. Redau doar fragmentul care priveşte România:
„Scenariul favorabil: Se produc schimbări la nivelul conducerii statului. Ca urmare, Ceauşescu este înlocuit de politicieni rezonabili, capabili să înțeleagă şi să pună în practică ideile de reformare radicală și de reînnoire a socialismului. Există precondiţii favorabile în România pentru introducerea relaţiilor de piaţă, pentru o restructurare relativ dinamică şi o modernizare a economiei, însoţită de liberalizarea iniţiativei economice, precum şi pentru crearea unui multisector al economiei competitive.
Scenariul blocajului în mijlocul procesului: Actuala conducere a ţării, sau una care să continuie actuala politică, se menține. Dacă resursele eliberate pe măsură ce datoria externă este plătită sunt folosite pentru a reduce tensiunile sociale, atunci este posibil să fie menţinută stabilitatea politică generală pentru o perioadă de timp, simultan cu menținerea problemelor politice ale ţării şi cu perspectiva rămânerii în urmă în progresul ştiinţific şi tehnic. Dacă, totuși, conducerea alege să ignore sarcina de a îmbunătăți nivelul de trai al populației și redirecționează resursele disponibile pentru realizarea unor noi proiecte ambițioase, aceast fapt nu poate exclude o explozie socială.
În cazul în care procesul de reînnoire care se derulează în alte ţări socialiste nu demonstrează fezabilitatea politicii de reformă, există pericolul unei orientări decisive a ţării spre Vest (inclusiv ieşirea din Tratatul de la Varşovia), având în vedere faptul că populaţia a ieşit de sub influenţa valorilor socialiste şi a fost educată în mod tradiţional în spiritul comuniunii cu lumea latină. Sprijinul material şi financiar venit din Vest, foarte probabil dacă se produc schimbări reale, se poate dovedi foarte eficient într-o ţară care procesează o cantitate apreciabilă de resurse naturale şi economice. Deoarece regimul nu şi-a consumat încă resursele şi a acumulat recent experienţa combinării unor măsuri represive cu manevre sociale pentru a menţine stabilitatea, al doilea scenariu pare a fi mult mai probabil. În favoarea sa vine nivelul relativ scăzut al conştiinţei naţionale şi absenţa unei opoziţii organizate în România. În acelaşi timp, o lipsă de raţionalitate evidentă a politicii actualei conduceri produce o nemulţumire crescândă nu numai la nivel inferior, dar şi în rândurile elitei conducătoare (verhușka). De aceea, nu poate fi exclusă posibilitatea unei schimbări «la vârf»”.
Destul de realist, aş spune. Şi fără fantasmagorii cu turişti pitiţi prin tufişuri.
