marți, 24 noiembrie 2020

Cum a fost cucerită buzoianca Ana Popa pe aleile Crângului de celebrul Spiru Haret

Anghel C. TUDOR

Bazându-ne pe datele istorico-documentare avute la dispoziție, în mod cert putem menționa că întâlnirea dintre celebrul Spiru Haret, cel care a fost de trei ori ministru al Învățământului și care s-a impus posterității drept cel mai mare organizator al învăță­mântului românesc, și buzoianca Ana Popescu, mai tânără cu 15 ani decât el, a avut loc într-o zi de duminică a anului 1882, se pare în luna aprilie, dacă nu cumva chiar în ziua Sfintelor Florii.

Matematician, sociolog, om politic, promotor al culturii și membru titular al Academiei Române, Spiru Haret este primul român cu doctorat la Sorbona. A decis să se întoarcă acasă pentru că avea un plan: definirea unui sistem de învățământ ce ar fi scos România dintr-un pericol care astăzi poate stârni, cel mult, ilaritate: analfabetismul.

Altă știre care ține să confirme că întâlnirea dintre Haret și buzoianca Ana ar fi fost în luna august pare să fie mai plauzibilă. Oricum această incertitudine nu a schimbat cu nimic mersul evenimentelor ca atare.

Mai multe amănunte aflăm din volumul „Radiografii subiective: Căsătoria lui Spiru Haret cu Ana Popescu din Lipia – Buzău”, semnat de Nicolae Peneș. „Un bărbat chipeș, între două vârste, umblând însingurat pe aleile umbroase ale Crângului buzoian, își repeta în gând: Doamne cât de repede trec anii!. Desigur, el avea perfectă dreptate, pentru că ajunsese la treizeci și doi de ani și încă nu cunoscuse marea sa iubire. Pentru el totul se oglindea în studiile pe care le urmase. Se întorsese de la Paris cu diploma de <Doctor în Matematici> și avea într-adevăr de ce să fie mândru. Era primul român care ob­ținuse acest titlu la Sorbona. Revenit în țară, fusese numit profesor la Școala de Poduri și Șosele din București –  instituție cu grad universitar”, precizează Nicolae Peneș în volumul său.

Ca să se descurce oarecum mai bine și să poată ajuta și pe ceilalți ai săi rămași fără sprijin, prin moartea timpurie a pă­rinților (Smaranda și Costache Haret), în fiecare vară, pe timpul vacanței, o făcea pe inginerul „hotarnic”, câștigând un ban în plus.

Iată că în după amiaza acelei frumoase zi de duminică, amintită, își luase libertatea de a evada în Crângul buzoian, pe aleile căruia cu doar câțiva ani mai înaintea sa, își purtase  pașii și pictorul de renume Ion Andreescu (1850-1882).

El recunoscu realitatea obiectivă după tabloul văzut cândva într-o expoziție, tablou în care stejarul multisecular din Crângul buzoian era imortalizat de pictor într-o stranie frumusețe și măreție:

„- Acesta este într-adevăr un falnic stejar din vechiul codru al Vlăsiei, gândi atunci tânărul matematician”.

Remarcând viața destul de scurtă a pictorului, își zise mai apoi:

” – Doamne, cât poate fi de nedreaptă viața cu unii oameni”.

Pictorul murise la vârsta de doar treizeci și doi de ani, adică doar cu un an mai mult decât cea pe care o are el acum. Se opri o clipă lângă stejarul măreț, ale cărui ramuri se întindeau maiestuos spre cerul de un albastru destul de intens. Razele soarelui că­zute pieziș se strecurau timide printre frunzele răsfirate, ca într-un ade­vărat evantai. O găr­găriță își deschide larg aripile, luându-și zborul spre una din aleile de curând pietruite.

Îi reveni în minte zicala știută din copilărie „găr­gărițăriță, zboară-n poie­niță, unde vei zbura, acolo m-oi însura”.

Îi apăru îndată zâmbetul aprins pe buze. Ur­mărea cu  privirea-i atentă zborul gărgăriței, apoi brusc își îndreptă ochii asupra unei femei elegant îmbrăcată, la stânga și la dreapta căreia sporovăiau – gureșe două tinere domnișoare.

Privirea sa atentă o cercetă cu multă insistență pe cea din dreapta femeii.

Tânăra care devenise ținta privirii insistente a bărbatului, purta pe cap o frumoasă coroniță – ade­vărată diademă, alcă­tuită din felurite flori de nuanțe diverse, care mai de care mai ispititoare.

„- Doamne, ce întru­chi­pare, ce zveltă e și ce mers are!”

I se părea ceva de vis.

Fusese student în București, trăise destui ani la Paris și totuși o asemenea făptură nu mai văzuse. Simțindu-i parcă privirea lui atentă asupra sa, își întoarse instinctiv capul spre el, timp în care împiedicându-se de o piatră, se auzi admonestată:

„- Dar ce faci Ana, nu vezi pe unde mergi?

– Te rog să mă ierți mamă, dar urmăream cu privirea zborul unei gărgărițe…”

Peste nu mai mult de o clipă – două, privirea ei se întâlni cu cea a tânărului bărbat. Simți cum inima îi stă gata să sară din piept, când văzu că acesta se îndreaptă spre ele,   cerându-și scuze pentru micul incident la care fusese martor, fără voia sa. Apoi se prezentă:

– Mă numesc Spiru Haret, profesor la școala Superioară de Poduri și șosele din București.

– Și cu ce ocazie pe la Buzău, domnule profesor? întrebă distinsa doamnă.

– Am fost chemat să ridic (întocmesc) planul moșiei buzoiene „Verguleasa”.

– Și cine vă găzduiește în oraș, dacă nu vă este cu supărare…

– Familia domnului Tudorică Leu, o cunoștință mai veche de-a părinților mei, de pe strada Doro­banți (fostă cândva Baracu și devenită mult mai târziu Alexandru Cătuneanu, actualmente, revenind la vechiul său nume, Doro­banți).

– A fost ajutor de primar al orașului, ținu să sublinieze tânăra doamnă. Dar, aceasta înseamnă că treceți și pe strada noastră, când mergeți spre Verguleasa.

– Noi locuim pe Mihai Bravu (fostă Scarlat Hristoscoleu, actualmente Bu­cegi) – stradă aflată în drumul dumneavoatră. Dacă vă face plăcere, puteți să ne vizitați.

N-a fost nevoie să i se spună de două ori, căci duminica următoare, tânărul Haret se afla deja in casele „pităresei” Ecaterina (Tinca) Popa – (Popescu).

Așa află „hotarnicul” matematician că dumneaei era văduva „pitarului” Ghiță Popa (Popescu), din Lipia Buzăului, boier strașnic cu mare trecere la oameni și autorități, dar care din păcate, Dumnezeu îl chemase la el în anul 1878 (destul de vremelnic). Dumneaei „pităreasa”, mamă a nouă fete,  (Eugenia, Elena, Smaranda, Maria, Paulina, Ana, Eliza, Irina și Ecaterina), a trebuit să se mute în locuința din oraș pentru a da o educație aleasă tinerelor sale vlăstare.

Este adevărat că cinci din cele nouă erau acum deja la casele lor. Cea mare, Eugenia, se căsătorise cu Nae Iorgulescu, cea de-a doua – Elena, la doar 15 ani, cu Grigore C Monteoru,  ginere de mare ispravă și priceput în afaceri. Smaranda, Maria și Paulina erau și ele căsătorite tot cu oameni destoinici. Acum era rândul Anei să-și aștepte norocul. Poate o vrea Dumnezeu – Atotputernicul Ce­resc, și cu ea, că e tare bună și ascultătoare.

Celelalte trei, Eliza, Irina și Ecaterina, sunt încă mici. Poate s-o milostivi Domnul și de ele…, căci fără voia Lui nu este posibil nimic în lume, mai zice „pităreasa”, făcându-și semnul crucii, cu multă smerenie.

– Dar ce vârstă are domnișoara Ana, întrebă tânărul profesor, a cărui voce trăda o emoție greu de stăpânit.

– Va împlini în curând 17 ani, răspunse „pită­reasa”, simțind parcă tremurul din glasul bărbatului cu chipul grav și gestul cumpătat.

… Peste doar câteva luni, coana Zoe, cumnata fostului ajutor de primar, (Tudorică Leu), merse în pețit, cerând mâna domnișoarei Ana Gh. Popa (Popescu), pentru domnul profesor Spiru Haret.

Așa că pe 22 ianuarie 1883 a avut loc nuntă mare, boie­rească, care-i uni pe cei doi tineri, pe viață, urmând a trăi în bună și armonioasă înțelegere.

Festivitățile au avut loc în casele nașilor de cununie – Grigore și Elena Constantinescu – Monteoru, din strada Serdarul Sărățeanu (devenită Ghiță Dăscălescu și apoi Li­ber­tății de astăzi).

Actul de căsătorie cu numărul 22 / 1883, întocmit de ofițerul Stării Civile din Buzău, precizează următoarele date referitoare la cel ce va deveni ”omul școalei” – marele reformator al învățământului românesc:

Numele de botez: Spiridon

Data nașterii: 15 februarie 1851

Locul nașterii: Iași

Părinții săi: Costache și Smaranda Haret, de națio­nalitate română și religie ortodoxă – decedați.

Profesiunea: profesor

Domiciliul: București

Despre zestrea doamnei Ana Haret aflăm că este menționată suma de 125.577,15 lei, în imobile și numerar, înscrise clar, vizibil în actul de dotă.

În afara celor doi soți, actul de căsătorie a fost semnat de: Ecaterina Ghe. Popa (Popescu) – mama doamnei Ana Haret, Sandu Dudescu – unchiul lui Spiru Haret, domiciliat în Iași, Nicolae Ștefanov din București, Nae Iorgulescu – primul ginere al „pitarului” și „pităresei”, (Ghiță și Ecaterina Popa), precum și de Tudorică Leu din Buzău – bun prieten al familiei Costache și Smaranda Haret din Iași.

Din datele cunoscute, se știe că Dumnezeu a binecuvântat familia Ana și Spiru Haret cu un singur copil ”Ioan”, care din păcate a plecat în lumea veșnică, când abia împlinise vârsta de un an.

Au trăit împreună, în bună înțelegere în frumoasa locuință din strada Verde (strada având și numele de General Manu și apoi Locotenet Lemnea) din București.

La 17 decembrie 1912 Spiru Haret sfârșește (mult prea devreme) din viață din cauza unei boli incurabile (cancer gastro-intestinal). După funeraliile care au avut loc pe 19 decembrie, la care a participat o mulțime de oameni din toate categoriile sociale, a fost condus și înmormântat la Cimitirul Bellu.

După moartea neașteptată (mult prea timpurie) a soțului, Ana Haret se retrage încet încet din tumultul zgomotos al vieții publice. Singurătatea, care urma s-o însoțească tot restul vieții, greu înțeleasă la început, până la urma a fost acceptată ca atare. Anul 1941, avea să pună capăt „a tot și la toate”, ale vieții Anei Haret, prin trecerea sa la cele veșnice.

De ai săi apropiați și iubiți, într-o atmosferă cernită, greu apăsătoare, a fost condusă pe drumul fără întoarcere, în același cimitir, în același punct „terminus”, lângă îndrăgitul său soț. Așa a fost destinul lor, de a rămâne nedespărțiți de-a pururi. Să le fie veșnică odihna, precum le-a fost iubirea.

loading...
error: Content is protected !!