În privința copiilor a existat mereu o tradiție semi-lașă. Cine nu își aduce aminte din copilărie cum era mascota la reuniunile de familie? Ăla micu’ care trebuia să își uimească rudele cu cine știe ce abilitate specială, spre mulțumirea părinților, care să primească laude. Ce copil reușit! Un fel de, poate voi nu ați făcut mare lucru în viață în rest, dar măcar ați făcut copilul ăsta care știe poezii și cântecele pe de rost și are un mare viitor. Copilașul era tras de obrăjori și primea ceva, o bomboană sau poate niște bănuți daca era cazul.
Exista, desigur, varianta în care copilul nu performa la nivelul așteptărilor. După insistențe lungi, „Hai, mamă, că ne facem de râs!”, pur și simplu se bloca. Atunci venea scuza: „E rușinos!”. Nu cred că există un calcul al problemelor psihice rezultate pentru copiii puși în astfel de situații pe care ei le vedeau ca un eșec. Își dezamăgeau familia. Nimic nu putea fi mai rău.
Așa se petrecea la rude, la cunoștințe, la birou la mama sau la tata, la serbare. Mii și milioane de spectacole ridicole de talent, dar care nu erau niciodată televizate și nici nu vota nimeni în afară de cercul restrâns de spectatori.
Copilul la noi era și este un fel de mascotă care trebuie să bifeze niste lucruri care nu îi aparțin și să îndeplinească niște așteptări sociale ale părinților, bunicilor, școlii etc.
Mascota-copil era bun și pentru a transmite niște mesaje pe care cei mari nu își permiteau să le spună. Unele din acelea nasoale. „Ia spune tu, mamă, ce a zis mama de tanti Rodica?”. „A zis… a zis… a zis că e cu*vă!”. Hahaha. „Vai, mamă! Ce copil precoce”.
La țară (dar și la oras, căci țăranii se mutaseră la bloc, normal, cu tot cu obiceiurile ancestrale) copilul era invitat să bea un pic de alcool pentru a-și demonstra tot abilitatea specială. Cu cât mai mic, cu atât mai mare admirația. „Ia, mamă, un pahar de țuică de aici!”. „Uau!”. „Să vedeți cum îmi cere dimineața!”. „Bravo, Georgică tată, ești bărbat deja!”.
Pe vremuri, rolul era destinat bufonului regelui. Bufonul putea spune ceea ce nimeni nu își permitea fără să își piardă capul. Pe bufon regele nu avea voie să se supere. De aceea bufonul-copil spune lucruri grave, grele, marile adevăruri. Pentru ca adulții să se mire că aud din gura lui ceea ce ei gândesc și vor să audă, pentru a se preface ipocrit că e nevoie de un copil să le deschidă ochii. O prefăcătorie de o lașitate incomensurabilă, transformată în spectacol. Atât de mic și cum le vede! Ce vede? Nimic!
Copilul poate spune orice este învățat, poate imita orice vede în familie sau în jurul lui. Nu are discernământ, experiență. E doar plastilină pe care o modelezi. Există copii-soldat, nu? Un Kalașnikov în mană și un deget care îi arată direcția. Sunt copiii-soldat copii minune? Ucid și ei, precum adulții. În lumea aceea ei sunt apreciați, exact cum e la noi un copil care recită din Eminescu. Doar că nu au emisiunea lor „Somalezii (puneți ce vreți aici) au talent”.
E un copil, nu? Cine se poate supăra pe copil? Normal. Cine se poate supăra pe un bufon sau pe nebunul satului? Asta cred că este perversiunea reală. Contorsiunea social acceptată.
Și exemplele pot continua la nesfârșit. Pentru că noi avem tradiția asta. Să facem din copii uneltele propriei noastre lașități și prostii. Niște marionete ale propriilor frustrări și idei bezmetice. Și nu numai noi. E un spectacol mondial.
Dacă e să vorbim de talent, atunci talentul românilor este să își folosească copiii pentru lucruri pe care ei nu sunt în stare să le facă vreodată.
