Nu, nu ne-am rătăcit unii de alții, sunt aici pentru voi și pentru mine. Am așteptat însă ziua în care să scriu un mesaj plin de culoare și optimism, să am motive suficiente să pot face asta. Mi-am dorit să vină ziua în care vă voi spune „Gata, a trecut pericolul și a venit soarele în sfârșit pe strada noastră!”… Dar momentul acela se îndepărtează ca o himeră.
Joi nici nu mi-am dat seama dacă este ziuă sau noapte în orașul meu, era un fel de seară. Era așa, un semi-întuneric, iar de copertina de la geamul balconului vedeam cum se sprijină un cer tulbure ce împrăștie pretutindeni nuanțele de gri. Îmi priveam mușcatele pline cu flori roșii atârnate deasupra geamului și căutam în ele bucuria de a trăi.
Trebuie să ne bucurăm sufletele cu lucrurile simple pe care Dumnezeu le-a scos în calea noastră. Dacă cedăm psihic în aceste momente, suntem pierduți! Suntem în plin război! Ne luptăm zilnic cu un dușman nevăzut, care ne pândește de peste tot, în fiecare moment! Trebuie să ne înarmăm cu multă răbdare și putere de înțelegere. Să fim lucizi și să nu lăsăm garda jos nicio clipă. Să ne purtăm de grijă unii altora, să ne ajutăm și să ne încurajăm apropiații, prietenii, semenii care au nevoie de la noi, fie și doar de o vorbă bună. Numai prin solidaritate și cu iubire vom reuși să depășim această perioadă de pandemie care pare nu pare se sfârșească prea curând.
Să nu aveți așteptări de la Guvern ori de la clasa politică, pentru că ei sunt ocupați cu alte probleme mult mai importante. Acum sunt în plină campanie electorală și arde cămășa pe ei de grija de a nu pierde puterea. Doar nu credeți că vor să aibă bătăi de cap cu rezolvarea problemelor legate de numărul tot mai mare al persoanelor infectate cu SARS-CoV-2, al pacienților internați la A.T.I., a lipsei paturilor sau al celor care au pierdut deja lupta cu boala.
Azi se moare ușor. Moartea pare la îndemâna destinului și se joacă macabru cu cine vrea ea. Scriam, într-un articol anterior, despre îmbogățirea vocabularului nostru din ultimul an, când aduceam în prim plan cuvantul „pandemie”, dar odată cu el, la pachet aș putea spune, a venit și cuvântul „comorbidități”.
Orice om , în mod normal, mai are zile destule de trăit, dacă a contactat virusul brusc devine sensibil prin ghinionul comorbidităților și astfel se instalează decesul înlesnit. Așa spun medicii și nu avem motive să nu-i credem. Deci afecțiunile au devenit în pandemie comorbidități. Drept urmare ne analizam cu rigurozitate comorbiditațile și ne căutăm de ele.
Dar vine întrebarea retorică, cei responsabili cu gestionarea pandemiei de Coronavirus la noi în țară n-or avea „comorbidități”? Lipsa unor măsuri ferme, aroganța, vanitatea, mediocritatea, infantilismul, comunicarea defectuoasă, interesele obscure, politicianismul ieftin… și lista rămâne deschisă, sunt comorbidități care ar trebui să ducă la decesul politic al celor „infectați”? Nuuu!, ei sunt imuni cu siguranță, după îndârjirea pe care o manifestă în disputele politice, nu ca bieții pacienți care se pricopsesc cu nedoritul Sars-Cov-2!
E ceață peste tot, pe toată planeta. Continentul nostru se închide încet, încet… iar noi vom intra într-o iarnă lungă și potențial mortală.
Of, atât de mult mi-am dorit să vin către voi cu un mesaj motivațional frumos, pozitiv… Mie nu-mi place tristețea și tocmai de aceea evit să-i citesc pe Bacovia ori pe Baudelaire, mai ales toamna. Eu, când simt că nu mai pot, recurg la vaccinul iluzoriu, acela de a „mă vindeca” cu poezie, muzică, pictură, sport. Voi găsiți orice alt remediu care să vă relaxeze și să vă ajute să vă mențineți în formă, fizic și psihic. Noi nu putem schimba situația, dar putem să ne menținem pe linia de plutire până trece pericolul.
Haideți să încercăm un exercițiu împreună: aș vrea să lăsăm deoparte toate necazurile, să vorbim despre frumusețea speranței, despre lumină și despre ziua de mâine pe care o așteptăm cu toții. Să credem, că într-o zi, virusul o să se plictisească de noi și o să sune retragerea armatei sale microscopice. O să plece, lăsându-ne să ne bucurăm de viață, exact de unde am rămas, adică, de la începutul anului 2020.
Nu știu ce va învăța omenirea după această etapă „pandemică”, însă cu siguranță vom prețui viața mult mai mult. A fost ceață densă la noi, dar știam cu toții că dincolo de ea cerul e albastru!
