„Dumnezeu a înzestrat Ţinutul Buzăului cu peisaje de o rară frumuseţe”, spune Cecilia Petrescu, cea care le dă bineţe buzoienilor şi tuturor celor care trec zilnic pragul Muzeului „Timpul Omului”, aflat la 50 de kilometri de oraşul Buzău, pe Valea Slănicului, la Mânzălești, un muzeu unic în țară, unde sunt expuse obiecte din viața strămoșilor noștri.
Îndrăgostită de peisajul unic în ţară, dar şi de istoria şi tradiţiile locului, Cecilia Petrescu, ghidul muzeului, o învățătoare cu un adevărat har al povestirii, face cunoscute buzoienilor, de câte ori are ocazia, poveşti ale locului, pe care le află de la buneii din zonă, şi care devin prin intermediul ei, povești din Muzeul „Timpul Omului”.
Una dintre povestirile sale este „Legenda satului Beşlii”, din comuna Mânzăleşti, pe care ne spune că a aflat-o de la Ionică Beşliu, din Lopătari. Este o povestire în care apar multe elemente despre obiceiurile locuitorilor de pe Valea Buzăului de a-şi petrece timpul, cum ar fi târgurile, unde se făceau afaceri, dar se şi aranjau şi căsătoriile. Iată ce povesteşte Cecilia Petrescu povestea satului Beşlii şi a tinerei de la care a pornit totul: „Turcii puseseră stăpânire peste Ţara Românească. Au fost timpuri cumplite, cu mare pârjol şi suferinţă pentru bieţii locuitori. Birurile pretinse de păgâni erau din ce în ce mai mari. Oile, cele ce asigurau hrana şi lâna pentru ţesăturile de tot felul, luaseră calea spre oastea turcească mânate de slujbaşi credincioşi Marelui Vizir . Vestitul căpitan de <beglii > ( turci însărcinaţi cu strângerea dărilor) însoţit de cei patru ostaşi ai săi, se pregătea să meargă la TÂRGUL DE LA PLOP, loc stabilit de stăpânire dintotdeauna pe malul drept al râului Slănic, în ziua de 29 august. Acesta era cel mai bun moment pentru ei de a-şi lua birul. Târgul era un eveniment foarte important în viaţa locuitorilor zonei. Timp de trei zile se făceau schimburi de produse, afaceri, se aranjau căsătorii, se tocmeau lăutari şi mai ales se distrau cum numai ei ştiau, parcă uitând de asupritori. Comedia trasă de cai şi <dulapul> aveau mare căutare. Lăutarii satului, cu vioara, ţambal, cobza şi fluierul scoteau la joc tineri şi bătrâni. Ţuica proaspăt făcută din prunele de vară şi mustul abia înăsprit contribuiau la buna dispoziţie. Frumoasele costume populare străluceau în lumina blândă a începutului toamnei. Mulţumiţi de strângerea dărilor, turcii mâncau cu lăcomie din berbecul gras fript la proţap. Căpitanul lor căuta din priviri o codană frumoasă şi voinică pe care pusese ochii mai demult, pe nume Ana. De multe ori a încercat să intre în vorbă cu ea, dar fără niciun rezultat pentru că era straşnic păzită de cei doi fraţi ai ei. Spre seară, când fraţii ei încinseseră un <brâu> alături de alţi flăcăi, Ana a primit veste să meargă iute acasă că tatăl ei este într-un mare necaz. N-a mai stat deloc pe gânduri şi, fără să-şi anunţe fraţii, a pornit în fugă spre casă pe poteca din pădure. Căpitanului turc atâta i-a trebuit. Furişându-se cu soldaţii săi, o prinse din urmă si-i spuse ca vrea s-o ia de soţie. I-a promis o viaţă bogată pentru ea şi familia ei. I-a prins în păr vestiţii <turalii>, bani de aur. I-a pus în picioare <iminei> brodaţi cu aur şi argint, iar pe degete inele grele de aur cu safire şi rubine. Ana era fericită şi a devenit mireasa turcului. Familia ei nu a iertat-o niciodată şi nu a mai primit-o acasă nici atunci când avea copii. Mai mult , i-a poreclit pe fiii ei <beşlii>. Beşliii şi-au înmulţit familiile, iar porecla a devenit nume. Satul unde aceştia s-au stabilit poartă şi acum numele de BEŞLII”, povestește Cecilia Petrescu.
