Răspunsul la întrebarea din titlu este pe cât de simplu, pe atât de complex, fiindcă în condițiile de azi, când toate s-au precipitat ca într-o veritabilă casă de nebuni, foarte puțină lume se încumetă să spună tot ce simte și ce dorește, limitându-se doar la niște observații care să nu supere pe cineva sau la niște supoziții fără nici o obligație. Or, pentru a fi în „trend” și pentru a nu fi asemănat cu o cioară albă, voi medita și eu asupra unui eveniment care ne-a mai turnat ceva balsam pe suflet și ne-a făcut să credem că există viață și după război și pandemie – semnarea de către autoritățile Republicii Moldova a cererii de aderare la Uniunea Europeană.
După cum și era de așteptat, opiniile și aprecierile au fost din cele mai variate. Și când zic aceasta nu am în vedere doar declarațiile supărate și belicoase ale opoziției socialiste-comuniste, promotorilor moldovenismului primitiv, separatiștilor și tot felul de oportuniști. Îi am în vedere și pe acei (comentatori și analiști) care mereu au știut să toarne plumb în picioare optimiștilor și romanticilor și să opereze cu termene de aderare gen „Paștele calului” (care chiar există!) sau „vederea cefei fără oglindă”. De altfel, înțeleg „pragmatismul” și „conservatismul” celor care flutură și operează, cu ocazie și fără ocazie, cu criteriile de aderare cărora trebuie să corespundă țările-candidate și care deseori nu se văd cu ochiul liber, dar acestea chiar nu mi se par o axiomă, iar exemplul unor candidați la aderare „cu barbă” (cum ar fi, bunăoară, Turcia) nu cred că sunt relevante. În primul rând, criteriile de aderare trebuie, cu siguranță!, îndeplinite și nu pot fi temă de discuții, dar pot fi revăzute și revizuite în condiții de forță majoră. Să zicem, unele țări (Bulgaria, de exemplu) mereu au fost deficitare și restanțiere în materie de corespundere standardelor UE – am traversat această țară și știu ce spun, dar la momentul oportun, în anul 2005, mai-marii de la Bruxelles au putut să anticipeze schimbările care urmau să aibă loc în Rusia, or, dacă nu profitau de slăbiciunile lui Elțin, după venirea lui Putin Bulgaria rămânea în orbita rușilor, în vecii vecilor. În al doilea rând, să nu se supere cineva, dar semnarea cererii de aderare de către RM a fost oarecum forțată de împrejurări. Adică, am fost cumva împinși din urmă, fiindcă autoritățile de la Chișinău nu prea cred că aveau pe agenda imediată această intenție. Adică, dacă nu semnam această cerereacum exista pericolul să n-o mai semnăm vreodată. Sau să o semnăm doar de formă și pentru a le da satisfacție romanicilor ca mine.
Și când s-a văzut luminița din capătul tunelului, hop că apare ministrul de Externe al Ucrainei, Dmitro Kuleba, cu o solicitare către UE ca aceasta să examineze cererea Ucrainei în mod accelerat și separat de cererile Republicii Moldova și Georgiei. Motivul? Pentru că acestea nu au susținut noile sancțiuni ale UE împotriva Rusiei și pentru că țara lui „apără pacea și securitatea Europei cu prețul propriei vieți, iar acum Ucraina a devenit, de fapt, un avanpost al Uniunii Europene, ceea ce oprește răul rusesc distructiv să pătrundă adânc în continentul european”. În postura sa de diplomat sadea, domnul Kuleba a menționat, bineînțeles, solidaritatea georgienilor și moldovenilor cu Ucraina și a recunoscut asistența umanitară pentru ucrainenii care suferă de agresiunea armată rusă, dar… Să fi uitat oficialul de la Kiev că și RM a avut război, în 1992 (despre cine și cum ne-a susținut atunci mai bine să nu amintim), că și Georgia a pierdut teritorii în 2008, în confruntarea cu Kremlinul? Păstrând proporțiile, recunoaștem că și noi, RM, și Georgia nu ne putem numi „avanpost al Uniunii Europene”, dar acest fapt nu poate să diminueze din dreptul nostru de a râvni spre o viață mai bună, împreună cu țările Uniunii Europene. Inclusiv alături și împreună cu Ucraina.
Și încă ceva. Știu foarte bine că multă lume crede că conflictele/războaiele sunt un rezultat al globalizării – pe de o parte, și a dorinței altora de a-și menține identitatea – pe de altă parte. Or, dacă vă interesează părerea mea în această ordine de idei, iat-o: orice fel de orânduire „colhoznică”, când toți sunt adunați sub aceeași umbrelă, este mai degrabă un rău decât un bine, dar într-o lume nebună globalizarea își are locul și rolul ei. În mod ideal aceasta (globalizarea) ar trebui să șteargă orice fel de hotare și granițe și să întrunească sub marea sa umbrelă alte umbrele mici (țări), care acum, cu o periodicitate de neinvidiat, găsesc motive de ceartă și de războire. Nu de alta, dar dacă aruncăm o privire în istorie există puține țări care nu ar avea pretenții teritoriale la vecini, iar exemplul Rusiei și Ucrainei este unul mai mult decât elocvent.
Adică, una este când lumea se ceartă neștiind cine a fost primul – oul sau găina, și alta este când lumea nu știe a cui este, să zicem, Crimeea…
