Am vrut să scriu despre faptul că domnul Claudiu Năsui, vicepreședinte USR-PLUS și deputat, a dat like și share unei postări promovate pe pagina Sfinții Închisorilor, cunoscută (de cei care mai pun mâna și pe carte, nu doar pe Facebook) pentru promovarea unor criminali legionari. Pagina asta de Fb este „fondată și administrată de Fundația Neamunit” (așa cum aflăm chiar de pe pagină), despre care, dacă ai măcar un dram de minte și tot atâta de bun simț, afli, la o simplă căutare pe Google, cu ce se ocupă.
Vă dau un scurt exemplu. Acum nu mult timp, această asociație a transmis un comunicat de presă în care, referitor la protestele celor care nu cred în „Covrig”, se spunea așa: „Asociația Neamunit salută și susține protestele cetățenilor români și ale adevăratei societăți civile din România, care au avut loc în toată țara în ultimele zile, împotriva restricțiilor și abuzurilor din ultimul an. Membrii și simpatizanții Asociației Neamunit s-au alăturat protestelor pașnice și civilizate din capitală și din mai multe orașe”.
Am vrut să scriu și despre faptul că domnul Năsui a primit la postarea asta multe mesaje. Unele de un cretinism înfiorător (cât de clar o să vedem „roadele” acestor mesaje în 2024, la vot, când mulți dintre noi se vor mira de faptul că vor ajunge să ne conducă AUR și șoșocii), altele din partea unor oameni care i-au semnalat parlamentarului că face o greșeală că aplaudă și distribuie mesajele unor indivizi care ridică în slăvi Mișcarea Legionară. După o zi de la postare, domnul Claudiu Năsui are în continuare pe pagină mesajul respectiv. Poate vă mai amintiți și de „registrul securiștilor” propus de domnul Năsui, o sminteală înfiorătoare.
Zilele trecute am vrut să scriu despre corul celor care-i bocesc an de an, în preajma Crăciunului, pe Elena și pe Nicolae Ceaușescu. Ce bine mai era pe vremea lor, cum duduia economia, mergeam cu toții la mare și la munte, toată lumea avea serviciu, casă, masă. Și ce nenorocit și blestemat e poporul ăsta care i-a executat pe cei doi dictatori, în ziua de Crăciun. Cum li s-a făcut lor așa o mare nedreptate! Ce mai contează cum arăta România în decembrie ‘89? Ce mai contează zeci de ani de dictatură, de foamete, de crime, de umilințe, de nedreptăți, de legi făcute împotriva oamenilor, de ștrangulare a orice ar fi însemnat normalitate? Nu mai contează. Contează „nedreptatea” care li s-a făcut dictatorilor Elena și Nicolae Ceaușescu. Mda.
Aveam nouă ani la Revoluție și n-am să uit niciodată cât de săraci eram, deși mama învățase și muncea cinstit. N-am să uit niciodată frigul din casă. N-am să uit niciodată bezna de la bloc și cum îmi făceam, de multe ori, lecțiile la lumânare. N-am să uit niciodată cum, de pe la patru-cinci ani, întindeam deja cozile, chiar din timpul nopții, împreună cu mama sau cu bunica, pentru o sticlă cu lapte (acrit deja, dar tot îl luam), pentru câteva ouă sparte sau pentru o bucată de slănină, în cel mai fericit caz. Pentru că, de cele mai multe ori, nici asta nu mai prindeam. N-am să uit niciodată că, pur și simplu, ne era foame.
Cum locuiam la oraș, în Iași (la țară poate mai creșteau oamenii un pui, poate mai aveau niște legume, habar n-am), iar mama nu avea pile pe nicăieri, pentru a se mai descurca cu noi și cu mâncarea, întindea, sărmana, cât putea puțina mâncare pe care ne-o putea face. N-am să uit niciodată alimentarele goale, în care mai găseai cel mult niște borcane cu mazăre, cu muștar și „creveții” aceia scârboși. Și, nu, n-am să uit niciodată momentul în care ne uitam toți la televizor, când i-au împușcat pe soții Ceaușescu. Iar mama a plâns de fericire că „am scăpat”.
Am vrut să scriu, zilele trecute, despre acești domni și doamne care-i plâng pe cei doi dictatori și vorbesc despre nedreptatea care li s-a făcut. Dar, vă spun drept, mi-a fost silă. Mi-a fost silă și mi se pare totul absurd, inutil. Sunt ani de zile de când scriu (și articole, dar și o carte) despre Revoluție, despre Securitate, despre comunism, despre crimele, nenorocirile de atunci etc. Pur și simplu, anul ăsta nu am mai vrut să scriu nimic despre asta în decembrie. Am vrut doar să mă bucur puțin de familie, de toți cei dragi, de liniște.
În fine. Am văzut pe Netflix „Don’t look up”. Sunt multe lucruri care te lovesc puternic în filmul ăsta. Ipocrizia, prostia, ignoranța care au ajuns să ne definească ca specie. Și mi-au mai rămas în minte cuvintele aproape disperate ale unuia dintre cei doi oameni de știință din film: „Ce dracu’ s-a întâmplat cu noi?”.
