Buzoianul Dumitru Ion Dincă, inclus în marea antologie de poezie românească de la începuturi până azi

În vara acestui an, scriitorul cu origini buzoiene Dumitru Ion Dincă va trece pragul frumoasei vârste de 75 de ani. Cu un avans de câteva luni până la momentul aniversar, acesta primește de la dr. Christian W. Schenk , poet și traducător trilingv brașovean, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities, vestea că face parte din marea antologie de poezie românească de la începuturi până azi, o carte unicat în istoria literaturii române. Antologia aceasta este structurată în șase volume, iar buzoianul Dumitru Ion Dincă este inclus cel de-al V-lea volum din „Rumanische Lyrik Anthologie von den Anfangen bis Heute”, care cuprinde poeți care s-au născut perioada 1935-1951.

Proiectul aparține  poetului și traducătorului Christian Schenk și se desfășoară cale de șase volume fiind adresat, în afara publicului larg german interesat de literatura română, celor care studiază literatura în universități sau prin Goethe Institut. Antologia pornește de la poezia veche și clasică, primul fiind Ienăchiță Văcărescu (n. 1740 – d. 1797), poet, filolog și istoric român din Țara Românească, aparținător al unei vechi familii boierești, precursor al folosirii limbii române culte în scrierile sale filologice și istorice, cât și în poeziile sale.

Buzoienii au avut ocazia să se întâlnească cu dr. Christian W. Schenk la evenimentele culturale prilejuite de  Concursul Național „Vasile Voiculescu” desfășurat în toamna anului trecut la Buzău, unde a primit  Marele Premiu pentru volumul „Vasile Voiculescu Auslese Gedichte”. De asemenea, acest  neobosit promotor al literaturii române contemporane în lume, Christian W. Schenk, care se apropie de final cu această  panoramă a poeziei române, de la Ienăchiță Văcărescu la autorii de astăzi, organizată în șase mari volume, în format academic, a tradus și  cartea de poezie „Diamantele lacrimii” de Dumitru Ion Dincă, despre care  poeta Ana Blandiana afirma: „Am citit cartea cu emoție și cu admirație și personal sunt încântată de valoarea ei. Între poezie și literatură există deosebiri de substanță. De data aceasta scriitorul transformă literatura în poezie de cel mai înalt grad. În orice caz, Dumitru Ion Dincă este un poet adevărat, un scriitor matur, profund, a cărui poezie e valoroasă prin tematica și autenticitatea ei”. Versurile poetului buzoian incluse în antologie au fost preluate din acest volum.

În volumul al V-lea au fost incluși poeții: Marin Sorescu, Corneliu Șerban, Dan Laurențiu, Ioanid Romanescu, Ion Vatamanu, Petre Got, Constantin Abăluță, Dușan Petrovici, Emil Brumaru, Florin Costinescu, Cezar Baltag, Constantin Cubleșan, Dumitru Matcovschi, Ilie Constantin, Nicolae Ioana, Constantin Dracsin, Ileana Mălăncioiu, Ion Lotreanu, Mircea Ciobanu, Nicolae Esinencu, Nicolae Stoie, Toma Grigorie, Adi Cusin, Angela Marinescu, Cezar Ivănescu, Constanţa Buzea, Ioan Alexandru, Mihai Ursachi, Vasile Vlad, Ana Blandiana, Dumitru Ignat, Gabriela Melinescu, Nicolae Prelipceanu, Şerban Foarță, Virgil Mazilescu, Adrian Păunescu, Horia Bădescu, Virginia Carianopol, Eugen Evu, George Alboiu, Marin Mincu, Vasile Igna, Corneliu Neagu, Daniel Turcea, Florentin Palaghia, Vasile Tărâțeanu, Dora Pavel, George Arion, Radu Ulmeanu, Adrian Popescu, Alexandru Pintescu, Marinela Belu-Capșa, Dan Verona, Dinu Flămând, Emil Nicolae, Ioana Diaconescu, Ion Mircea, Ion Pachia-Tatomirescu, Mihai Prepeliță, Vasile Romanciuc, Mihaela Albu, Adrian Munteanu, Andrei Țurcanu, Dumitru Velea, Gheorghe Bălan, Elena Liliana Popescu, Grete Tartler, Ioan Nistor, Leonida Lari, Marcela Benea, Mircea M. Pop, Dumitru Velea, Vasile Dan, Virgil Diaconu, Corneliu Vadim Tudor, Dumitru Ion Dincă, Eugen Cioclea, Ilie T. Zegrea, Ion Hadârcă, Leo Butnaru, Mircea Florin Șandru, Teodor Meșină, Cassian Maria Spiridon, Clelia Ifrim, Carmen Daniela Crăsnaru, Doina Uricariu, Emilian Marcu, Gheorghe Iova, Ioan Flora, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Dinescu, Mircea Drăgănescu, Nicolae Sava, Valeriu Stancu, Carolina Ilica, Christian W. Schenk, Dan Damaschin, Vasile Anton Ieșeanu, George Vulturescu, Gheorghe Mihai Bârlea, מנחם מ’ פאלק, Theodor Damian, Victor Albu, Nicolae Petrescu–Redi, Virgil Mihaiu, Viorel Dinescu.

Câteva repere despre scriitorul Dumitru Ion Dincă

Dumitru Ion Dincă, născut la 17 iulie 1949, la Clondiru, esgte absolvent al Facultății de Ziaristică și al Academiei de Studii Economice. Debutează în 1965 în revista clujeană Tribuna. Publică în timpul studenției în special în revistele Contemporanul, Amfiteatru, Luceafărul. Editorial debutează în 1976 cu placheta de poezie Marea Lebădă. Urmează alte 15 cărți de poezie, precum și 35 de cărți de publicistică, proză, trei lucrări de investigații literare și o Istorie a literaturii buzoiene contemporane de la Ion Caraion la tinerii liceeni.

A fost declarat Cetățean de Onoare al municipiului Buzău în anul 2005 și al județului în 2018. Este recompensat cu diverse premii la nivel național, Diploma de excelență a Uniunii Scriitorilor din România, Premiul pentru poezie și publicistică, iar în anul 2023 a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler.

Este tradus în Germania la Editura Dionysos, în Franța de către Marlene Scrib (Marilena Marșala Lica), grupaje de poeme apărându-i, de-a lungul timpului, în reviste literare din Italia, Spania, Franța, Belgia, Ungaria, Polonia, Bulgaria și în Canada.

Poezii traduse în limba germană

 

COPACUL MANUSCRIS

să bântui prin pădurea de nuferi când alături

se ofilește floarea soarelui răsare ca și când

ai trece odgoanele picăturii de rouă ce dă

puls inimii plantei pe care tocmai ai așezat-o

în laboratorul de imagini unde nu intră decât

soarele atunci când îi dai voie ce lume atârnă

de sforile luminii unde firele n-ai cum să le

distingi doar dacă în clipa în care pornește blitzul

din ochiul orbului să murmure s-a mai

născut un muritor.

 

Doamne în lumea Ta viermii viețuiesc atârnă

de consolele metropolei caut să le dau apă la moară

să moară după pohta inimii lor în zare un copac

cât de mult îl doream să rămână manuscrisul

pădurii moare agățat de muzica tehno a drujbei

de ninsoarea urdorilor motorinei n-am cum să mai

inventez alte cuvinte vă invit doar atât la parastasul

copacului ce trebuia să rămână manuscrisul pădurilor.

 

PRIMĂVARA ÎMPĂCĂRII PRIETENIEI CU MOARTEA

Pactul împăcării prieteniei cu moartea e încă

în vigoare zdrențele lui bântuie în dimineața orașului

ce tânăr e mirosul de octombrie când bărbat

treci pe lângă castanii însângerați și semnezi condica

în scoarța lor ca în primăvară să te regăsești

pe aceleași bulevarde ale mugurilor.

Un bărbat singur îmbrăcat în prietenia morții

împarte batistele lui aprilie din care țâșnesc râuri

de detergenți și de lacrimi de la izvoarele Styxului

doar la o intersecție visezi în primăvara orașului

agentul zelos începe deodată să dirijeze zborul batistelor

derutați oamenii staționează într-un miting în care

bărbatul primăverii le vorbește de la tribună ochilor verzi

despre pactul împăcării prieteniei cu moartea

chiar dacă e primăvară și semaforul indică agentului

harnic sensul unic un porumbel împarte la rându-i

batiste din penele lui cu hieroglife vine primăvara

doar un bărbat și-un porumbel sub imensa cenușă-a

orașului jură pe primăvara împăcării prieteniei cu moartea.

 

ÎN ÎMPĂRĂŢIA OLOGILOR

Iarăși aud cum ajung ologii în pintenul dealului

orbi de atâta mers visează la caracterul muntelui

nu le mai ajunge dealul au trecut linia de plutire

să nu le-o ia alții ᾿nainte se strigă pre limba lor

Înălțând sunete grave ca un pește pus la acvariu

acolo în vârf privesc amputați relieful atavic muntele

de zgură adus de fluturi în trecerea lor de uzură-a

polenului spre marea speranță poleiți cu atomii viței-

de-vie stau orbii statui uriașe sfincși ai neputinței

de-a vedea mersul în susul dealului acolo unde se îmbie

de sprijin numai ologii aleargă de la un capăt

la altul redescoperind din adâncuri mersul ca și când

o caravană nebună ar trece dincolo de planetă

în drumul ei de-a umili crucea clipei.

 

DEFLORAU BĂTRÂNEȚEA APUSULUI

Sămânța nu-și găsește încă forma arborelui căruia să-i dea viață…

mă reîntorc în realitatea durerii covorul de frunze

ca un ocean stingher calc pe umbrele toamnei

doar licuricii ploii aruncă smogul lampadarelor

debranșate prematur de la sufletul lor

cât de mult iubesc solzii lui octombrie așezați

pe crengile arborilor îi imploram să surâdă acolo

în pântecul trupurilor neauziți de nici o vietate

doar ei pătimași și blestemați în urbea lor

de vrăjitoarele amurgului deflorau bătrânețea apusului

acolo unde la coadă se vinde pește oceanic adus din

Canare și deodată în zona zero a cerului se aprinde

lumina leneșă dulce ca o privire de ametistă

din care umerii se coboară să sărute sămânța căzută

din licuricii ploilor ce de pământeni se strecoară

nevolnici numai să asiste ca martori la răstignirea

mugurelui până să ajungă cel mai frumos arbore

cel mai nevinovat trup.

 

ARGINȚII VII

Ca un felinar borțos de funingine se așază pe clape

soarele aruncă pete pe ultima frunză amintind că în

seva copacilor urmează revoluția arborilor și vine

lacheul de serviciu neanunțat să strige constelația

e la adăpost trageți pe dreapta se va repeta istoria

pompeiului simplu ca și când ai inventa litere într-un

alt abecedar tragi la rama lumii disloci doar un

fluture ce simplu e să-i tai aripile încărcate de pudra

metalului rar pretutindeni condamnat numai dintr-un

ungher coboară mireasa fără cearceaful furat de

mângâierile plebei unde este pravila să-i citesc

drepturile n-are credit la argintul viu i se va pune

sechestru pe fântâna pântecului până nu apucă să strige

pe bulevarde că a fost torturată de zei într-un ciob

de întuneric o bătrână îngână litanii ce de nefericită

te-am dat cât de ferice ai devenit tu în fața lui

Dumnezeu doar gleznele tale presărate cu sarea aprodului

despică marea taină a împreunării când arginții vii

aruncați în fântână nu mai întunecă mințile nu mai

rodesc furtuni doar lăcuste pe care lumina se stinge.

 

ARHEOPTERIX (III)

Doar pasărea deasupra râului tainic

îmi mai căuta forma de aripă a trupului

se nășteau alături din pielea pământului

muguri de oase seminții ale zborului

în bătaia căruia trecea iar cometa albastră

încărcată de sângele aștrilor altei galaxii

și stele între zgura lăsata de oase

ca-ntr-o peșteră, a izbăvirii unde tronau

aripi largi cât un continent al păgânilor

o! cât polen de miresme se revărsa peste

întinderea oarbă acolo unde oasele

renășteau căutând unda zborului

acolo unde reptile de nisip împânzeau

raza de soare veșnic flămândă de căutarea

înaltului pretutindeni viermuiesc

oase și-n sângele lor încrustat ca niște

medalii ale nopții focul ia din nou

forma flăcării germinatoare fecundând

clorofila ia naștere pasărea de foc

și iar se ridică spre bolta deșertului

doar o pasăre în urma căreia nisipul

smulge curgerea timpului Arheopterix

damnată să treacă la starea de zbor.

 

CARTEA LUI ULISSE

Chiar și tu Penelopa mă alungi

aproape-ti ating sânii atât de

nevinovată-i cetatea-n care

invocai zeii să-ți fie alături

alungându-mă într-o altă cruciadă a nopților

ai rămas rastel din care aleg cuvintele

ca pe arme să pot trage glonțul timpului

hăituit bătând în fereastra cetății

câinii lanțuri de cedru prăvălind

mă reîntorc la tine Penelopa

inima mea sfâșiată de rechinii războaielor

și nu mai ești decât o fărâmă de sânge

ce bântuie trupul meu catarg de corabie

doar tu Penelopa prea frumoasa mea jertfă

știi câte daruri lui Zeus i-am întors

pentru-a fi tu cea mai iubită femeie

implorând universul în care

învinsul învingător te strigă la poarta cetății.

 

VULTURUL NOPȚII ALUNGĂ ISPITA

Tobele bat niciun zgomot pe dune

cavaler rătăcitor mă reîntorc din

odiseea nebună Arheopterix pasărea mea dragă

șerpii nisipului vor iar să te supună.

 

Numai că vulturul nopții alungă ispita

banii de trecere sub cămașa de sare

când înfloresc stalagmitele în sânge

și aripa păsării Arheopterix iar moare

 

Să renască nu din cenușă nu din izvor

nu din așchia răsădită de-un orb

doar din dorul de dor pe care iată-l

tânăr desfrunzit de copilărie-l mai sorb.

 

AȘTEPTAREA CAVALERULUI

Sărutul dăruit în căușul palmei

furat de vântul pecingine petale mai răsar

după trecerea părului tău de zeiță în

catedrala inimii se rostește ultima liturghie

bubuitoare ca un fruct în pârgă

Doamne de pe câmpul de luptă se-aude

un copil invocând la porțile cetății oștile duse

doar Penelopa din caierul de nisip

preafericită în așteptarea cavalerului rătăcit

toarce scorburi în zidul văzut doar de ea

cum se aprind cristalele în focuri bengale

cade o lacrimă sparge urmele pașilor

de recunoaștere-a drumului cavalerului rătăcit.

 

TAINA MARELUI DUH

În iedera de sticlă văd

cum în paradis își caută ologii picioarele

se văd cărbunii frunzelor migrând spre bolți

trufașe temple-n mir se răstignesc

iar calea umbrei nu mai e

taina dorită de cavalerii din apusul lunii

și-acolo-n catedrale doar turnuri de văpaie

la focul interzis ca între cazne

să biruie un cavaler al tronului nedemn

cel mai destoinic fiu al marelui învins

doar că în peșteri s-a-n-vălmășit mulțimea

și glasul ei nu e deșert ci pur așa grăit-a domnul

dintre diavoli să pască iarba vrajbei

între lumi doar cel ce caută să smulgă

din rădăcină taina marelui duh.

 

PERLELE NEANTULUI

Cum străluceau arborii în ochii tăi atunci când

singură te umileai între perlele neantului

era noaptea în care vegheam o singură stalactită

aburul tău de înțelepciunea, înaltul.

 

Pârgă se făcea trifoiul era doar martie netrebnicul

dus la mal de ins însingurat precum Iov

ca la polul de dincolo să-l cunoască pe fratele geamăn

rupt din reptila altui ales plod.

 

Ce de puzderii clocoteau în calcarul de la cruci

aproape de ele eram ca o luntre grea

fereastră prin care altădată carnea pustiul însingurării

cămașa lumii căzută pe tine ca o zăbrea.

 

Ce puteam, maică, face, eu cui mă adunam atunci

nici când vorbele tale nu le mai puteam de mult sorbi

încât deseori mă retrăgeam într-o creangă de prunci

în care numai zăpada cuvântului și-a blestemului îmi vorbi.

 

Oare cine bate mă-ntreb, oare cine mai vine în noapte

să-ți vadă chipul, trupul răvășit de rugi

îi primesc, maică, la fel și pe părinte după cum mi-ai poruncit

cu tălpile-ncoronate de spini și cu umerii de lacrime uzi.