Atunci, în 25 martie, tatăl a ieșit cu băiatul de 9 ani din biserică. Fusese hram mare, se rugaseră pentru sănătate și pace, sperând că Dumnezeu își va întoarce fața spre ei. Și a făcut-o, la timp ca să vadă cum un obuz întârziat la predică îi spulberă tatălui intestinele iar copilului glezna.
După astfel de lovitură „chirurgicală” au fost peticiți cum nu se putea mai bine de chirurgii din iadul de acolo. Likări, cum li se zice medicilor prin partea locului de pe vremea când oamenii primeau leacuri de la spițerie și nu rachete în mall. A rămas cu o pungă prin care iese rahatul pe burtă (da, oameni buni, să înfruntăm realitatea așa cum arată și cum miroase). Au fost cărați o mie de kilometri pe bancheta din spate de soția scăpată teafără printr-o minune (era în curtea bisericii, vezi, păcătosule!). Au ajuns pentru alte cârpeli și reîntregiri corporale într-o țară împărțită între compasiunea aflată pe fundul rezervorului, zecimalele litrului de benzină și rateurile Simonei. Băiatul i-a ajuns la spitalul de copii, el la spitalul de adulți. Că tare adulți mai suntem, și aici, și aiurea.
S-a supus la toate formalitățile, la toate hârtiile (byurokratiya e transfrontalieră), la toate cozile. A întâmpinat operația, pansamentele și injecțiile cu zâmbetul pe buze spunând mereu „Mulțumesc România”. Își spală tricoul la chiuveta rezervei în fiecare seară (are două! – din imensa lui garderobă adusă într-un rucsac înșfăcat pe fugă). Savurează cu ochi de copil mâncarea de spital vorbind cu soția la telefon – despre piciorul băiatului? Despre casă? Despre floarea soarelui? Și ascultă, de trei ori pe zi, ca pe utrenie, denie și vecernie, emisiunea de știri de la el de acasă – poate, cine știe, Bozhe miy, dai o compensație la obuzele alea?! Îl întreb cum se va termina – surâsul etern i se șterge și spune doar „Victory, we have no other chance”.
Știe că într-o lună va trebui să se prezinte în țară, atâta câtă mai e – îi expiră permisia medicală. Are aceeași capacitate de luptă cu caporalul Mușat, aruncătorul de grenadă ciung din primul război mondial eternizat de o statuie în gara Bușteni. Mâna dreaptă nu îi lipsește dar îi atârnă moale și ciudat – o schijă a avut ideea ei neurologică. Probabil că nu i se va da o armă fostului angajat de la fabrica de sucuri, dar legea e lege. Cu atât mai mult cu cât e marțială.
„Likăr, likăr, mulțumesc!”. „You are well, you can go home now”, îi răspund nătâng, încercând să îl încurajez. „Yes, Likăr, I go, but it is not my home”.
Ne strângem în tăcere mâinile stângi ca la un asalt de scrimă pe timp de pace. Parcă avem niste schije infinitezimale în ochi. Știm amândoi că home-ul lui a devenit nume comun la știri și nume propriu pentru rachete. Acolo, sub bătălia politică și informațională ce ne asurzește urechile mai e un etaj. E un subsol al umanității pitite în care schijele sărite de sus sapă în carnea de jos. Și schijele nu pot fi dezmințite ca fake-news-urile, ele picură obscen suferință, într-o întrecere inegală cu perfuziile și transfuziile likărilor de acolo și de aiurea.
El mai rămâne câteva minute așteptând să îl ia nevasta – brancardier de serviciu pentru bărbat și copil. Eu ies spre mașină. Caniculă. Sunt obosit, e înnăbușitor la volan, scaunul arde iar eu am de condus zeci de kilometri pentru treburi prin oraș și apoi acasă prin aglomerație… Dar mi se pare mai ușor ca niciodată.
Mulțumesc, Olexandr!
Costin DUȚU este doctor în Științe Medicale, medic primar de Chirurgie generală la Spitalul Militar Central
(www.drcostindutu.ro).
