Uriaşul scandal public legat de ororile descoperite în trei azile de bătrâni din Voluntari – Ilfov, fieful politic-administrativ al familiei Pandele-Firea, scoate la iveală nu doar controale superficiale ale instituţiilor statului cu atribuţii de control, ci şi ineficienţa altora care au dreptul şi obligaţia prin lege să verifice astfel de centre unde există suspiciuni că ar putea fi comise rele tratamente împotriva oamenilor sau chiar acte de tortură. Această instituţie este Avocatul Poporului.
A auzit cineva de controale tematice organizate, din oficiu, de Avocatul Poporului în azile de bătrâni sau în centre de îngrijire a copiilor instituţionalizaţi, apoi de prezentarea publică a rezultatelor unor astfel de controale şi, în cazuri în care au fost depistate nereguli, de sesizarea unor instituţii de control? Întrebarea este retorică. Nu se ştie să fi existat astfel de acţiuni.
Asta deşi, de zece ani de zile, în cadrul instituţiei numite Avocatul Poporului îşi desfăşoară activitatea un aşa-numit Mecanism Naţional de Prevenire care are rolul de a vizita locuri de detenţie, în scopul prevenirii torturii şi a pedepselor ori tratamentelor crude, inumane sau degradante care ar putea fi comise acolo, pentru înfiinţarea căruia României i-au trebuit 12 ani. Responsabilitatea înfiinţării unui astfel de organism şi-o luase prin ratificarea Protocolului opţional la Convenţia împotriva torturii, adoptat de adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 2002.
Ce înseamnă loc de detenţie, în baza definiţiei la care se raportează Mecanismul Naţional de Prevenire, deci Avocatul Poporului? Nu doar penitenciarele, ci „orice loc în care persoanele sunt sau ar putea fi private de libertate, fie pe baza unui ordin al unei autorităţi publice sau la cererea acesteia ori cu acordul tacit al acesteia”. Iar privarea de libertate este definită ca fiind nu doar starea de arest ori de detenţie, ci şi „plasarea unei persoane într-un loc public sau privat de reţinere pe care nu îl poate părăsi după voia sa, prin ordinul oricărei autorităţi judiciare, administrative sau de altă natură, inclusiv prin decizii ale persoanelor juridice de drept privat care administrează servicii sociale”.
Locuri de detenţie sunt, prin urmare, considerate în baza definiţiei la care se raportează Mecanismul Naţional de Prevenire nu doar centrele reţinere şi arestare preventivă, centrele de detenţie, penitenciarele, ci şi centrele de tranzit, cele de cazare a străinilor luaţi în custodie publică, cele de primire şi cazare a solicitanţilor de azil, spitalele de psihiatrie şi „orice loc care face parte din sistemul de sănătate sau sistemul de asistenţă socială pe care persoana nu îl poate părăsi după voinţa sa”.
În plus, Avocatul Poporului are cadru legal să viziteze oricând, neanunţat, astfel de locuri în care persoanele sunt, într-o formă sau alta, dintr-un motiv sau altul, private de libertate. Mi se pare că ar fi fost firesc ca – măcar imediat după izbucnirea scandalului privind tortura din azilele de bătrâni din Ilfov, dacă nu înainte şi periodic –, având la îndemână Mecanismul Naţional de Prevenire, să fi prezentat o hartă a tuturor stabilimentelor definite ca locuri de detenţie, indicându-le pe cele cu probleme, neregulile descoperite şi deciziile ulterioare ale Avocatului Poporului. Nu am auzit de asemena statistici. Am remarcat în schimb, afirmaţiile contradictorii ale Avocatului Poporului, Renate Weber. La prima ieşire publică pe acest subiect – venită abia după o săptămână de la acţiunea DIICOT la „azilele groazei” –, Renate Weber împingea responsabilitatea spre aparţinătorii bătrânilor torturaţi, declarându-se surprinsă că rudele celor internaţi nu au sesizat niciodată Avocatul Poporului, asta deşi majoritatea nu mai au pe nimeni. Apoi, ulterior, a declarat că nu ştia nimic despre ceea ce se întâmpla în acele centre din Voluntari, chiar dacă stenogramele din dosar o contrazic – un angajat al unuia dintre centre spunând că instituţia condusă de Renate Weber a şi cerut documente.
Aşadar, Avocatul Poporului – instituţie înfiinţată şi plătită din bani publici să apere drepturile şi libertăţile persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile publice – ar fi trebuit să ştie ce se întâmplă nu doar în Voluntari, ci în tot ce înseamnă centru de detenţie din România. Pentru că are cadru legal să acţioneze şi o poate face nu doar pe baza unor sesizări, ci şi din oficiu.
________________________________________________________
Text publicat în „Puterea a cincea”
