Un meci cu șapte goluri, dintre care cinci înscrise de jucători care au început partida pe banca de rezerve. Patru bare, peste 30 de șuturi la poartă, ritm drăcesc și un portar de 1,80 care scoate inuman de câteva ori mingea de sub bară. Golul decisiv s-a consemnat în minutul 96, fiind însă validat după alte câteva minute de analiză VAR. O derulare a evenimentelor demnă de orice thriller în care fix atunci când aștepți să cadă cortina se mai întâmplă ceva extraordinar.
Nu, nu fac referire la sfertul de cupă dintre United și Liverpool. Nici la vreun derby de prin campionatele mari. UTA vs. Voluntari a fost doar o partidă din play-out-ul Superligii. Un afiș fără headlineri, deloc îmbietor la prima vedere. Mai ales că cele două protagoniste aveau obiective total diferite: arădenii aproape în vacanță, fără grijile retrogradării, cei din Ilfov cu un cuțit mare la os, gata să taie în carne vie și să-i țintuiască pe un loc penultim, sinonim cu reîntoarcerea, după nouă ani, în Liga Secundă. Culmea, ultimele patru întâlniri dintre UTA și Voluntari totalizaseră doar trei goluri, cu patru mai puțin decât s-au înscris în meciul de luni seară.
Reacțiile de după această partidă, una „de pus în ramă” de altfel, au fost la unison laudative. Cu siguranță, cea mai spectaculoasă din această ediție de campionat și printre cele mai memorabile din ultima decadă. Thrillerul a făcut mai multe valuri decât o bombă plasată în mijlocul unei piscine. Poate și din cauza faptului că fotbalul de pe la noi e atât de tern, cu mici excepții, încât comentatorii, săracii, ar trebui să se-apuce de spart semințe în direct, în semn de protest pentru jocul modest pe care sunt obligați să ni-l relateze.
După meci, am fost trist. Ar fi păcat ca ilfovenii să pice în Liga a II-a. Dacă nu pentru Nea Gică, omul care a făcut atât de popular refrenul „Viața mea o-mpart alături de Voluntari”, măcar pentru fotbalul frumos pe care l-au jucat luni seară.
P.S.: Nu simpatizez cu Voluntari, însă nu pot să nu apreciez o echipă în care sunt titulari Rață și Boboc.
