Se întâlnesc într-un lift Albă ca Zăpada, Făt Frumos, Miliţianul deştept şi Miliţianul prost, pe podea este un portofel doldora la care se uită toţi cu jind, la un moment dat se stinge lumina, când se reaprinde banii dispăruseră, cine i-a luat? Simplu, ca circumferinţa cercului – nu şi dacă îi întrebi pe politicienii noştri -, miliţianul prost! Fiindcă restul sunt personaje fictive, se găseau odată ca niciodată prin basmele de adormit copii…
Aşa e bancul, sorry, cine se regăseşte în el să i se taie nasul dacă se supără! Că râsul, fie el şi străveziu, pică mai bine la fiere decât rictusul îngheţat în colţul gurii. Bine, în graba cu care s-au călcat în picioare la tăiat amenzi, nu au convins poliţiştii că s-au detaşat de imaginea vardistului care o ”altoia” şi pe mumă-sa. Care băga băţul prin gardul omului ca să întărâte câinele ogrăzii, pentru a-i imputa apoi gospodarului că nu-l ţine legat în lanţ. La amenzi înainte!, doar e spor la buget, se lasă cu recompense şi avansări. Se spune de ţărişoara asta că e bogată, totuşi nu ne scăldăm pe pungi de petrol, să învârtim mărgele şi să încasăm dividende. Te ustură la suflet amenzile alea exorbitante. Iar buni de plată au picat naivii, amăreştenii, cei cu pensii atât de minuscule încât nu se văd nici cu ochelari de miop…
Însă, culmea ridicolului, de parcă nu eram cu asupra de măsură călăriţi de pandemii fără chip şi noimă, iaca au fost şi ,,localii” (ex-gardienii) asimilaţi personajelor MAI. Li s-a dat ghes să se urce în copac, cu o vorbă din popor. Patrulează străzile de zici, văzându-le înfoiala de curcani, ţanţoşi, implacabili, ţepeni, că n-ai scăpare nici în gaură de şarpe. Te căutai automat de Declaraţie, păşeai mai sprinten, chiar de te ţinea un junghi în coaste. Răsuflai uşurat când îi auzeai în urma ta ,,N-are 65 de ani!”. Pă bune, am ajuns ca vitele la Obor, ne preţăluiau din ochi, mai aveau să ne caute la dinţi.
Cum să treci peste absurdul acestor vremi?, despre care suntem ameninţaţi şi arătaţi cu degetul acuzator: se vor întoarce! Nu era apăsător sentimentul unui pericol nevăzut, trebuia adăugată şi teroarea unui stat poliţienesc? S-a ajuns, fapt autentic, la care am asistat siderat, ca o pereche mixtă de gardişti, că aşa umblă dumnealor, să intre sfidători în magazinul de cartier de unde mai târguiesc oarece. Masculul se umfla în piepţi şi-i arăta ceva camaradei, cu gesturi şi voce menite să impresioneze. Poate îi va băga cineva în seamă, le va pune nişte produse în traistă… Scena se prelungea la limita comicului, până a apărut patrona, femeie unsă cu toate alifiile, care ştie exact unde trebuie să meargă şpaga, nu se îndoaie la doi pitpalaci. Scurt, din mână, a chemat o vânzătoare şi i-a spus în gura mare – dă-i afară! S-a dus angajata la ei, i-a invitat să cumpere sau să plece, să nu se mai învârtă printre rafturi, că nu au competenţă, pe stradă e locul lor! Au plecat bombănind, cu coada între picioare…
Mai nou, văd trei ,,locali”, cu maşina inscripţionată urcată pe trotuar, în faţa librăriei I.L. Caragiale, pe Unirii, în zona staţiei de autobuz. Le lipseau mitralierele, ca să fie completă atitudinea marţială cu care supravegheau călătorii la urcare. Că am zis, cu spusa lui nenea Iancu: simt enorm şi văz monstruos! Chiar aşa, trei, Doamne, şi toţi trei?! Mai răsfiraţi, băieţi…
Să fiu imparţial, altă întâmplare autentică, în curticica bisericii unde am fost creştinat, am găsit poarta larg deschisă şi am intrat pentru câteva minute. Pustiu totul, ne-am aşezat pe o băncuţă si am privit crucea din turlă, proiectată pe cerul senin. La iuţeală a apărut perechea de locali, păreau chitiţi pe chitanţier. Norocul a fost că partea feminină a patrulei a recunoscut-o pe companiona mea. Poate doamna în uniformă, cu o privire luminoasă de sub mască, a şi realizat penibilul situaţiei, cum să amendezi pe cineva că a intrat să se închine?! El, cu nasul roşu şi ochii mici, ne-ar fi mâncat pe o scobitoare. Am înţeles că că poarta este lăsată vraişte de puştii cartierului, care intră acolo să fumeze. De parcă Dumnezeu Drăguţu’ nu mai trage şi el un fum de mahoarcă, dacă tămâie nu are cine să-i mai aprindă…
Cum-necum, am scăpat de procesul lui verbal, ceea ce vă doresc şi domniilor-voastre, cititorii! Iar guvernul, musai să reglementeze formula juridică de anulare a amenzilor abuzive, fără instanţe sufocate de procese inutile. Că nu era nevoie să spună asta CCR, şi nu mă refer la Credence Clearwater Revival, una dintre formaţiile de legendă ale generaţiei mele. Ci la haotic-oportunista Curte a mamei ei de Constituţie!
P.S. Acesta este un pamflet şi trebuie tratat ca atare!
