Cultură

FOTO | Actrița Cristina Deleanu, la BIAF: „Nu ați observat că trăim ca niște pești în oceanul acesta de lume?”

 „Dirijorul tăcerilor”, un film despre cum se transformă o lume

O casă ridicată în 1925 rezistă istoriei agitate, fiind martora vremurilor, dar și un spațiu care găzduiește destine și vieți omenești. Locatarii săi de astăzi sunt trei familii și, totodată, trei generații. Decizia unui individ puternic și misterios – „dirijorul tăcerilor” -, de a demola clădirea, le schimbă viața.  Asistăm la trădări și alianțe care se fac pentru atingerea scopurilor imediate. „Viitorul” invadează valorile trecutului, aruncându-le în aer.

Toată această poveste este transpusă în proiecția specială „Dirijorul tăcerilor” a regizorului Ovidiu Georgescu, cu participarea excepțională a actorilor Adrian Titieni, András Demeter și Cristina Deleanu. Aceștia au răspuns prezent la întâlnirea cu publicul buzoian, la invitația organizatorilor Buzau International Arts Festival, la finalul proiecției de la Teatrul „George Ciprian”. Dincolo de mesajul direct al filmului, pe care l-a perceput fiecare dintre cei lau au vizionat filmul, există multe altele la care actorii și regizorul au făcut referire. Unul dintre ele a fost spus într-o formulă personală de actrița Cristina Deleanu. „Toată viața noastră este o aventură. Nu ați observat că trăim ca niște pești în oceanul acesta de lume? Eu așa am înțeles și aș vrea ca toți să înțeleagă la fel, pentru că asta e metafora filmului la care noi ținem foarte mult”, a spus cu o urmă de mister în glas binecunoscuta actriță Cristina Deleanu, care și-a continuat gândul cu o mărturisire: „Pentru mine a fost o bucurie, după foarte mulți ani în care nu am mai avut nicio premieră de film. Cei tineri mai puțin știu, iar cei mai maturi mai știu câte ceva; așa că este un nou început «în acvariu». Mă bucur că exist acolo «printre peștișori»”. Există inserată în film și povestea lui Iona – mai mult decât o lecție de viață -,  însă ea este spusă așa cum o percep personajele. Radu Marinescu când spune copilului despre Iona ajunge la povestea lui Pinochio, semn că totul în viața lui este o minciună. Există  o legătură dintre Iona și cuplul tânăr care visează să își ridice o casă și, la un moment dat, sunt pe un vapor. Marineștii reușesc să-și ridice o casă, dar din păcate familia se destramă…

Misterul din film se adâncește odată cu povestea casei. Mai există sau nu mai există? De fapt este vorba despre casa din poveștile similare, cele care au dispărut și casa în care s-a filmat. „Casa din poveștile similare nu mai există; nici una dintre ele nu mai există, pentru că de acolo m-am inspirat. Casa în care am filmat are un istoric foarte interesant, pentru că este casa fostă proprietate a surorii lui Brătianu și a fost construită pe la 1870; are o poveste frumoasă la sfârșit de secol XIX, început de secol XX, când erau celebre seratele culturale pe care le organiza în această casă. Actualmente este terasă restaurant acum nu mai știu, când am filmat noi restaurantul se numea Merlock”. Somptuoasa vilă care găzduiește Merlock a aparţinut dr. Constantin Cantacuzino şi Sabinei Brătianu, care, după moartea soţului, a donat-o, în anul 1926, Aşezământului Cultural „Ioan C. Brătianu”. Prin felul în care este construit, filmul nu spune privitorului că vechea casă este ceva bun sau că noul este ceva bun, ci vrea să spună că procesul în sine de înlocuire a vechiului cu noul este foarte dureros.

Filmul are o durată de două ore opt minute și 48 de secunde, după ce a fost tăiat la montaj, pentru că există o lentoare pe care regizorul și-a dorit-o, pe de o parte pentru că nu este vorba despre un film de acțiune, dar și pentru că a dorit să zăbovească asupra fiecărui personaj în parte pentru a le întrepătrunde mai bine destinele, ca toată povestea să aibă coerență. Bineînțeles că munca regizorului este foarte bine completată de personalitatea actorilor care dau viață personajelor, cum a spus și maestrul Adrian Titieni, actorii nu sunt niște executanți, ci pentru ei este o provocare, o călătorie și un dialog continuu. „Ca orice relație și aceasta este structurată pe mai multe paliere. Un palier ar fi cel profesional, cel personal, cel profesional, dar de altă factură; în cazul nostru suntem la școală. Ne-a pus în condiția de a colabora și coopera sub semnul extraordinarității. Nu știu dacă dânsul se poate plânge de mine ca actor, dar eu nu mă am a plânge de domnia-sa ca regizor, dimpotrivă. Pentru că nedezvoltând foarte mult, este foarte important ca regizorul să-l considere pe actor colaborator. În acest caz fericit pot spune că e un regizor foarte bun și îi mulțumesc. Dar, dincolo de acest aspect, aș vrea să vă punctez că vă vorbește un «rechin supraviețuitor». Această lume pe care o putem identifica, fie că este vorba despre subiectul pe care domnul Georgescu l-a adus în discuție, fie că nu, fiecare dintre noi în zona formală sau informală avem cunoștințe despre asemenea practici pe care nu pot să le numesc rele sau bune; ele sunt autohtone. Poate că se întâmplă în întreaga lume, dar proporția s-ar putea să fie mai ridicată aici”, a spus Adrian Titieni, referindu-se cumva la soarta imobilelor vechi distruse și la destinele oamenilor care le-au însuflețit, proprietari sau chiriași, din film și dincolo de acesta.

Povestea are la bază fapte reale

Filmul este impresionant poate și pentru că pornește de la fapte reale, ne spune regizorul Ovidiu Georgescu, și o spun și unii spectatori din sală. Am aflat întâmplător, la finalul proiecției, că în sală s-a aflat un cadru didactic pensionar care a trăit acele vremuri cumplite ale istoriei surprinse de regizor în peliculă: copil fiind, a fost dat afară din casă împreună cu părinții, și apoi a mai fost dat afară din școli; și, deși a răzbit în viață, a retrăit pe timpul proiecției la intensitate maximă acele momente dramatice.

„Povestea filmului a început cu foarte mulți ani în urmă; cu circa 15-16 ani în urmă, după ce am adunat povești de la prieteni, cunoscuți, rude, inclusiv eu am fost martorul unei astfel de întâmplări. Ele s-au adunat și, abia în anul 2019 am reușit să filmăm acest proiect. Între timp am mai făcut și alte proiecte, dar el și-a așteptat rândul. A plecat de la un scurt metraj pe care l-am scris la începutul anilor 2000. El se numea «Leviatanul sau povestea peștelui mare» și  conținea această casă și două cupluri care trăiau în ea, oameni în puterea vârstei și cei tineri, după care, împreună cu buna mea Teo Herghelegiu, regizor de teatru, am pus straturi, straturi; am descoperit cuplul vârstnic căruia i-am și păstrat numele de familie și am schimbat doar numele mici. Fiecare cuplu a fost inspirat de anumite personaje reale pe care le-am cunoscut; pentru cuplul vârstnic au fost două personaje cărora le-am păstrat chiar și nume de familie și care au un destin asemănător cu cel al personajelor  din film. Cuplul vârstnic a avut o soartă mai crudă decât în film. Noi am vrut să fim mai optimiști cu ei, dacă se poate spune așa, trimițându-i în Australia; adevăratul cuplu a ajuns într-un cartier mărginaș al Bucureștiului, într-o garsonieră de 10 metri pătrați și s-au prăpădit. Celelalte sunt cumul de personaje pe care le-am cunoscut și le-am construit la nivel de scenariu prima dată și apoi în momentul în care am început filmările. Fiecare personaj este un cumul de experiențe și de oameni pe care i-am întâlnit.

A fost o construcție la care tot am adăugat până în momentul în care am reușit să luăm finanțare și să ajungem în fața dumneavoastră, astăzi. Filmul trebuia să aibă premiera anul trecut, dar pandemia nu ne-a lăsat, și abia acum, în 2 septembrie, a avut premiera în cinematografe. El este încă în toate cinematografele din țară, cum spune distribuitorul”, a povestit regizorul Ovidiu Georgescu.

Nu este un film de acțiune, așa cum poate mulți și-ar închipui. Cu toate acestea, el este captivant de la început până la final când, personajele sunt trecute în revistă și pot fi privite de public, care le află destinul așa cum ar urmării peștii într-un acvariu. Actrița Cristina Deleanu spune că „este un film elaborat într-un anume fel care și-a așteptat timpii de realizare. Nu putea fi un scenariu A-Z scris într-o săptămână și gata. În film este vorba de simțire, de emoție, gândire, lucru pe care Ovidiu Georgescu l-a dobândit printr-o muncă perseverentă, iar noi l-am căpătat de la el prin calmul și răbdarea și felul de a ști să impună ce are de făcut. Asta e frumusețea la film în general”.

Muzica filmului folosește ca temă „Rapsodia Română”

Muzica filmului este compusă de Petru Mărgineanu, un compozitor pe care regizorul îl cunoaște de multă vreme și cu care a lucrat din studenție. „Cu câteva excepții din cariera mea de regizor, cam toate filmele le-am lucrat cu el. Eu pot să spun felul în care am lucrat cu Petru Mărgineanu, care este aproape similar cu cel cu care am lucrat la toate proiectele. I-am dat niște referințe. Acest film, din punctul meu de vedere, poartă o amprentă  foarte mare a unui regizor și cineast european care, din păcate, nu mai este astăzi alături de noi, care a făcut o trilogie a culorilor, Krzysztof Kieslowski. Așa cum și acolo a fost tratată muzica, i-am dat lui Petru referințele muzicale, după care, plecând de la această temă muzicală pe care am stabilit-o împreună, și anume <Rapsodia Română> a lui George Enescu, a decurs tema principală și recurentă a filmului; apoi, fiecare personaj își are tema lui muzicală. Toate aceste lucruri au fost îmbinate. Sunt un regizor care cred că orice film este ajutat de muzică și toate filmele conțin această componentă a coloanei sonore a unui film și anume muzica compusă”, a explicat regizorul modul în care a ales tema muzicală și a folosit muzica pentru a defini mai bine personajele.

Filmul folosește și un cod al culorilor. Există în film și un cod al culorilor, dominante cromatice. Fiecare cuplu are câte o dominantă cromatică care s-a regăsit de la decor, costume până la atmosfera care i-a însoțit. „Fiecare cuplu are o culoare care  am vrut să fie evidentă în finalul filmului”, mărturisește regizorul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole similare