Roxelana RADU
„S-a înrăit lumea, domnule”, comenta o cunoștință deunăzi, pe o rețea de socializare. „Păi ce, așa era pe vremuri? Eram prieteni cu vecinii de bloc, ne împrumutam de vreo mână de făină sau o ceașcă de zahăr când rămâneam fără, împărtășeam grijile și deopotrivă bucuriile din familie. Acum ne-am înstrăinat, abia dacă mai schimbăm un bună ziua sau două vorbe, când ne întâlnim”.
În același registru, cineva îmi povestea nu demult că-și amintește cu nostalgie de vremurile când se adunau vecinii de bloc la diverse aniversări pe care le organizau pe rând, sau la revelioanele pe care le făceau împreună. Și am fost de acord că da, comunitatea aceea mică, de bloc, semăna cumva cu o mare familie. Care constituia într-o oarecare măsură un sprijin pentru orice fel de problemă ce ar fi apărut. Cu trecerea anilor însă, ritmul și dinamica vieții, timpul tot mai scurt și disponibilitatea emoțională tot mai puțină și-au pus amprenta asupra posibilității de a construi relații cu cei din jur. Și nu discutăm despre relații apropiate, căci despre apropiere nici vorbă nu mai poate fi, ci de o comunicare minimală, bazată pe politețe și civilitate, care s-a pierdut undeva, pe lungul drum al tehnologiei digitale.
Comunitatea a devenit o idee obositoare și deranjantă pentru mulți dintre noi, care preferă doar să se salute, după care să-și vadă fiecare de treabă. Băncile din fața blocului au devenit o amintire sau, acolo unde încă există, sunt goale, fără animația de odinioară, spartul de semințe sine qua non și gălăgia aferentă. Unii preferă așa, alții le duc dorul. Sunt destui cei care spun că nu-și cunosc vecinii, lucru de înțeles dacă luăm în calcul stabilitatea pe cale de dispariție a spațiului locativ și fluctuația permanentă a persoanelor care locuiesc cu chirie. De ce ar mai investi cineva în relația cu vecinii, în condițiile astea?
Și telefonul, ah… telefonul!, această plăcere vinovată a noastră, a tuturor! Această fascinantă metodă de evitare socială, această măsură de protecție împotriva neplăcerilor cauzate de disconfortul social. Interacțiunea digitală dă posibilitatea alegerilor, a controlului și a predictibilității. De aceea ne păzim cu strășnicie de orice ar însemna comunicare directă și spontană fiindcă, nu-i așa, asta ar însemna expunere, naturalețe și în cele din urmă, vulnerabilitate. Psihologii explică diferența între simpla comunicare și conectarea reală dintre oameni prin aceea că, în vreme ce comunicarea transmite informații, conectarea creează sentimentul de relație. De apartenență, cu alte cuvinte. Și uite-așa ne trezim tot mai singuri, tot mai izolați emoțional, tot mai înstrăinați.
Însă fenomenul are implicații sociale și psihologice mai profunde de-atât. Nu demult, în zilele caniculare care au pus stăpânire pe România, am asistat fără să vreau la o scenă care mi-a ridicat multe semne de întrebare. Cuiva i s-a făcut rău pe stradă, și s-a prăbușit în plină zi, la câțiva pași de o farmacie. Un trecător a alertat personalul din farmacie, cum era și firesc, pentru a-i acorda primul ajutor celui care zăcea pe trotuar. Una din farmaciste a privit din ușă, după care a sugerat să fie chemată ambulanța, și a intrat înapoi. Nu știu cum s-a sfârșit povestea respectivă, oamenii au sunat după ambulanță și nu știu dacă omul a supraviețuit sau nu. Dar știu că mi-am amintit de jurământul farmacistului, similar celui al lui Hipocrate. Și că dincolo de jurăminte, m-am gândit la umanitatea (lipsă) din noi. Și la întrebarea orwelliană (din 1984, firește): „Ce fel de lume rămâne după noi?”
Și m-am întrebat la rândul meu, ce fel de lume lăsăm copiilor noștri? O lume instabilă, măcinată de conflicte economice și sociale, poluată, aflată într-un punct de cotitură în care nu mai știe și nu mai știm nici noi încotro se îndreaptă.
O lume în plină schimbare, în care tehnologiile au devenit adevărate nisipuri mișcătoare pentru o generație extrem de fragilizată, deprimată, măcinată de insecurități. Spune Mihnea Măruță că am crescut o generație căreia nu-i lipsește nimic și ea e cea mai nefericită generație. Cât de adevărat! Cum s-a ajuns aici? Poate că, ocupați să străbatem lungul drum al digitalizării despre care aminteam mai sus, n-am observat cum ne transformă rețelele sociale, cum ne modifică percepția asupra realității și cum ne fac să ajungem de multe ori să absentăm din propria viață. Fiindcă asta se întâmplă atunci când îți configurezi realitatea cu ajutorul inteligenței artificiale. The Network State. Statul-rețea.
Opinia publică internațională n-a uitat cazul lui Luca Walker, adolescentul de 16 ani din Marea Britanie, care a murit după ce s-a aruncat în fața trenului, la câteva ore după ce căutase informații despre sinucidere folosind ChatGPT. Familia și prietenii spun că părea cu adevărat fericit și că era înconjurat de iubire. Relatările din „The Guardian” spun însă cu totul altceva, descriind conversația cu chatbot-ul drept o lectură extrem de tulburătoare, cuprinzând întrebări cu caracter foarte concret, care denotă un copil aflat în criză. Ce fel de criză, ne întrebăm? De încredere socială, de imposibilitate de a face față provocărilor vieții, neîncredere generată de faptul de a se simți neînțeleși de părinți și/sau de societate. Dar adevărul este că adolescenții de astăzi sunt întocmai cum i-a format societatea din care provin.
Ce-i de făcut? Poate că o soluție ar fi limitarea timpului petrecut în rețelele sociale, în favoarea activităților care țin de cultură și educație, în favoarea lecturii. Dar ce te faci când studiile Eurostat arată că românii citesc mai puțin de cinci minute pe zi, iar 35% dintre ei recunosc că nu au citit niciodată vreo carte. Sociologii spun că tehnologia este unul dintre motivele care influențează această activitate. Conform aceluiași studiu, 35% din tineri afirmă cu sinceritate că nu au citit niciodată vreo carte, în timp ce doar 16 % spun că citesc lunar. Datele Institutului Național de Statistică confirmă la rândul lor faptul că unul din trei români (35%) nu a citit nicio carte în viața lui. Dacă adăugăm la asta faptul că suntem pe primul loc în UE în privința abandonului școlar, perspectiva este și mai pesimistă, iar direcția în care ne îndreptăm din ce în ce mai nesigură.
Rămâne aceasta o provocare serioasă pentru societatea românească și pentru viitorul ei. Și o speranță că empatia, comuniunea și conexiunea emoțională despre care vorbeam nu vor rămâne simple noțiuni teoretice, amintind de un trecut pierdut pentru totdeauna.
