Totalitarismul de mătase din Europa și din România

Oana MATACHE

Încă primesc presă din Germania, după anii trăiți acolo. Am citit că la Erfurt, în estul Germaniei, chiar locul unde am trăit o vreme și unde l-am adus pe lume pe unul din copiii mei, weekendul acesta s-au ciocnit două Europe.

Înăuntru, Alternativa pentru Germania, partid perceput ca extremist și neo-nazist, își ținea congresul național, pregătindu-se să-și realeagă co-liderii Alice Weidel și Tino Chrupalla și să proiecteze o imagine de unitate , imaginea unui partid care a devenit cea mai mare forță de opoziție din Bundestag. Afară, mii de protestatari s-au ciocnit cu forțele de ordine. Iar deasupra tuturor , o coincidență pe care istoricii nu au putut să o treacă cu vederea: se împlinesc o sută de ani de la o reuniune a Partidului Nazist ținută în apropiere, cea care a consolidat puterea lui Hitler asupra mișcării fasciste. AfD respinge acuzația că data ar avea vreo încărcătură simbolică.

Nu, nu se întorc anii 30. Nu asta se întâmplă. Ceea ce se întâmplă e, într-un fel, mai subtil și tocmai de aceea mai greu de combătut.

Vechiul totalitarism a cucerit societățile prin frica de durere. Cel care se naște acum, unul „de mătase”, cucerește prin manipularea dragostei noastre de plăcere și a fricii noastre de disconfort. Nu vine cu cizme și tanc, ci cu un algoritm și resentimant, cu tehnici de a ne ținepermanent divizație, întorși unii împotriva celorlalți, cu ideea că doar un grup anume vrea binele țării, că cei credincioși sunt retrograzi, că trebuie să acceptăm fără a pune la îndoială binele suprem adus de ei; rețeta acestui pre-totalitarism are ingrediente pe care le putem numi cu precizie.

• Primul ingredient: însingurarea și atomizarea socială. Categorii întregi de oameni, în România, în estul Germaniei, în multe alte țări europene, se simt neauzite, nedreptățite, nereprezentate politic și social. Acest extremism de care se tot discută ca și cum a apărut din neant crește pe fondul nemulțumirii alegătorilor față de felul în care guvernele gestionează economii stagnante, disprețul pentru anumite categorii sociale, migrația – mai mult în Vest ca la noi, încă! Dar a început și la noi.
• Al doilea ingredient: pierderea încrederii în celălalt și în instituții
• Al treilea ingredient: propaganda și disponibilitatea noastră de a crede minciunile utile. Nu minciunile gogonate , acelea se demontează singure , ci minciunile confortabile, cele care ne spun exact ce vrem să auzim despre cine e de vină. Cineva ne spune repetitiv cine sunt dușmanii.

Scriitorul american Rod Dreher, care cina, acum câțiva ani, cu o familie de ruși ortodocși dintr-o suburbie a Moscovei, povestește în excelenta sa carte „Să nu trăiești în minciună” (Live Not by Lies), discuția cu ei. „Nu înțeleg cum a putut crede cineva ce promiteau bolșevicii”, a spus el. Bătrânul din capul mesei i-a răspuns cu trei sute de ani de istorie: elite bogate și puternice și-au tratat țăranii doar cu puțin mai bine decât pe animale. Bolșevicii erau răul întruchipat, a încheiat el, dar se putea vedea de unde au venit. Au fost acceptați ca alternativă disperată la tratamentul celorlalți.

Aceasta e lecția pe care Europa de azi refuză cu obstinație să o învețe. Extremismul nu cade din cer. Crește din pământul pe care l-am lăsat pârloagă: din regiuni abandonate, din oameni tratați ca cifre statistice, din decenii în care a pune anumite întrebări te costa mai mult decât valorau răspunsurile.

Și mai e o lecție, foarte utilă; a lui Soljenițîn, scrisă chiar în ziua arestării sale, în februarie 1974: tirania nu se sprijină doar pe forță brută. Supraviețuiește pentru că oamenii acceptă să participe la minciună, din frică, din comoditate, din oboseală morală. Antidotul lui era dezarmant de simplu: nu ni se cere să ieșim în piață să strigăm adevărul; ni se cere doar să refuzăm să spunem, să susținem și să propagăm ceea ce nu gândim.

Când am plecat din Germania, am lăsat in urmă o țară în care Bisericile au devenit cluburi de noapte, în care regulile erau pentru toți – în afară de imigranții din Asia și Africa  -, care aveau voie orice, inclusiv să răstoarne ordinea socială a Germaniei. Am fost martora unor abuzuri incredibile pe străzile unor orașe care odinioară erau floarea cea vestită a culturii și civilizației europene.

Asta înseamnă, pentru Europa și România lui 2026 refuzul de a repeta minciunile confortabile ale unui establishment care preferă să eticheteze o parte din electorat drept problemă morală, în loc să se întrebe de ce l-a pierdut.

Europa i-a întors spatele lui Dumnezeu, a întors spatele oamenilorcare nu se regăsesc în ideologia și în voința totalitarismului de mătase, care a început să se țeasă și la noi. Și nu, nu sunt de vină oamenii.

Atenție mare la politicienii care-i numesc, direct sau indirect, „extremiști” pe cetățenii care nu sunt de acord cu agenda lor; chiar ei sunt artizanii totalitarismului de mătase!