Alexandru PRIPON
Textul ambidextru, neșansa colosală (pentru alții) a cuvintelor împletite spre a exprima orice sau nimic, în funcție de statură, poziție ori dispoziție. Vorba la normă, cu noimă ambiguă și folos limitat. Strădania de a spune, deși intenția este simpla mimare a discursului (fie el și monolog), epatând, nu comunicând. Trasează cărarea către depersonalizare, convinge să devenim ceea ce nu ar trebui să fim vreodată, măsluind realitatea și rupând prezentul din istorie. Ne duce departe, să trăim altcândva, altundeva, altfel…
Ieșirea din sine reprezintă îngenuncherea pe marginea clipei, unde nu suntem, ci doar părem, respectând idealurile și, să o spunem sincer, moda perisabilă a zilei în curs. Nu este o evadare, ci un surghiun chinuitor, un pas uriaș departe de noi înșine, acolo unde putem fi ceea ce ni se cere, însă niciodată nu putem reveni întru sine. Poate doar dacă am renunța la mirajul momentului căruia i ne prosternăm, lucru, evident, imposibil acum. Poate mai târziu, mult mai târziu, cu greu antum.
Plecați în lume, înțelegem tardiv că sufletul ne-a rămas departe. Devenirea ne este un paradox, deoarece, fără noi înșine, trebuind să îmbrăcăm o haină de împrumut, ne trezim că purtăm chipul altora, că punem umărul la existența lor, că le deschidem calea, iar ei își trăiesc viața. Noi ne mulțumim cu vizionarea trăirii lor, ca niște copii rămași uitați în fața televizorului, alimentându-ne sentimentele cu imagini, lipsite de fond, îndepărtate de orice idee concretă.
Ar fi eronat să credem că, în aceste condiții, ca un echilibru straniu, viața noastră este trăită de altcineva. Dimpotrivă, ceea ce a rămas din noi merge mai departe, într-un simulacru convingător, părând că suntem. Și de ce nu am fi? Omul lipsit de sine își păstrează undeva, ascuns și de el însuși, eul complementar, real, fără să-l îmbogățească ori sărăcească (nu mai mult), ca pe o broșă așezată într-o cutie. Oricât ar fi de prețioasă (broșa, ca și partea îndepărtată din noi), însuși faptul că o păstrăm la loc ferit o transformă într-un soi de nimic, fără pic de valoare practică. Iar în acest caz aspectul practic reprezintă, cumva, totul, în timp ce teoria nu izbutește să constituie altceva decât vorbe zugrăvite pe zidurile pustietății cotidiene.
Ceea ce am zugrăvit mai sus este valabil la nivel personal, fără îndoială. Omul lipsit de sine trece pe lângă noi, pe stradă, grăbit spre un niciunde așezat pe soclul zilei tot mai scurte. Unde, când și care va fi mâine rostul lui? Cine să știe? Trăim un astăzi fără final – aparent – și fără altă grijă decât prelungirea momentului otrăvitor. Omul lipsit de sine putem fi chiar noi, ieșiți dintru propriul eu la ceas de neatenție ori de puțină gândire și rămași afară, fără ca, măcar, să ne dăm seama.
Par vorbe complicate, menite să înveșmânteze gânduri incomode. Vorbe care pierd pe cale nenumărați cititori, în căutare de facil, confortabil sau chiar frumos. Însă toate cele de mai sus au fost scrise cu un alt scop. Acela de a vă atrage atenția asupra unei posibilități, infime: ce s-ar întâmpla dacă plecarea din eu ar constitui un act colectiv? Nu mă refer la alăturarea mai multor cazuri, disparate și reunite într-un tabel muncit, ci la o întreagă societate, ieșită din propriul sine, din propria istorie (trecută și viitoare), eșuată într-un colț de altceva care-i transformă prezentul în mărunta notă de subsol a vremurilor cu adevărat importante.
De dragul imaginii existenței altora – imagine falsificată elegant – tindem să renunțăm prea ușor la ceea ce am putea fi, așezând pe masă, preventiv, fără intenție de cacialma, inclusiv ceea ce suntem. Este drept, nu facem acest lucru din proprie inițiativă, ci suntem convinși, credem în promisiunea fotografiei editate, iar adevărul devine, în aceste circumstanțe, după ce ne-am pornit la drumul ce duce afară din noi, un amănunt nesemnificativ. Nici nu mai reținem ce ne-a determinat să plecăm, ci ne grăbim spre acel ceva, acea țintă fără nume stabil care ne-ar putea împlini. Și exact împlinirea nu mai este posibilă. Nu așa. Nu acum.
S-a vorbit, zilele acestea, despre educația media, ca idee abstractă ori chiar ca obiect de studiu. Am remarcat opinii pro și contra, după cum e și normal, însă m-a mirat până la întristare tendința multora de a nu da prea multă importanță subiectului. Sunt alte vorbe așezate pe tapet, iar cele privitoare la acest tip de instruire par în plus. Problema este, însă, foarte complicată. Educația media, coroborată cu istoria, literatura, filosofia, logica ș.a.m.d., îi poate ajuta pe mulți să evite capcana depersonalizării din convingere. Atunci când vezi dincolo de imaginea menționată mai sus, de culorile ei vii și scenele ei mirabile, devine improbabil să pășești în afara propriului sine, de dragul unei himere viclene. Atât la nivel personal cât și – mai cu seamă – la nivel colectiv. Lumea în care existăm, societatea în care viețuim nu pot fi convertite la acel soi de surghiun modern atunci când alternativa sinelui este nimicul, în mod vizibil, ca urmare a educării spiritului.
Va spune cineva că este imposibil. Sunt unii, tineri, care nu știu, decât din povestiri, plictisitoare ca acest text. Sunt alții, mai vârstnici, care au uitat sau preferă să creadă că trăsnetul nu lovește de două ori în același loc, iar dezastrele istoriei nu se repetă în același spațiu geografic. Însă lumea comunistă, spre exemplu, era teribil de convingătoare; ieșirea din sine a neamului nostru a fost atât de aprigă, încât alături de eul colectiv rămas ascuns s-au așezat istoria, cultura, întreaga noastră existență de până atunci. Iar societatea învăța, constrânsă de politic, social și economic, să trăiască între acele zări mohorâte, prefăcându-se că vede lumina care venea, firește, de la Răsărit…
Știți ce este grav? Generațiile născute în perioada minciunii depersonalizante sunt debusolate. Căutați un ziar sau o revistă din acele vremuri și citiți cu atenție conținutul. Cum ai fi putut exista altcumva pe atunci, când totul era gândit să te mențină departe de tine? Eu fac parte din lungul șir al copiilor crescuți sub vălul doctrinar roșu întunecat, nu am avut parte de spiritul critic sau intuiția salvatoare care să-mi protejeze spiritul de veninul ideologic. Mi-a fost înfiorător de greu să pricep ce înseamnă o lume și o viață dincolo de cortina dur-metalică, să-mi imaginez un viitor fără steaguri și lozinci fâlfâinde. Pe lângă școală, unde limbajul de lemn îmbrăca veșnice lozinci tocite, convingerea noastră, a tinerilor de atunci, lipsiți de sine, era alimentată, perfid, de radio, televizor (unde puținele emisiuni slăveau partidul, alături de „conducătorul iubit”) și publicațiile tipărite. Cei conștienți de stupiditatea fanfaronadei tăceau, prudent. Noi, ceilalți, am trăit fără a exista și am învățat târziu, foarte târziu să revenim către propriul sine.
Educația media, alăturată altor discipline menite să ascută mintea, nu să tocească voința, poate salva generațiile tinere și pe cele care vor veni. Ar putea pune umărul la existența liberă a unei societăți rămase în sine, una care să nu pornească în bejenia dedicată vieții altora, cu prețul renunțării la trăirea propriei vieți. Desigur, cu o floare nu se face primăvară, însă mă gândesc că, poate, dacă vor învăța ei, copiii noștri, ne vor spune și nouă cum să separăm realitatea de minciună, în ceea ce privește presa, ca și existența cotidiană. Pentru că astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie să trăim cât mai mult posibil întru noi.
