Ca să nu spuneți că am inimioara neagră și că văd numai ce fac prost politicienii (deși, na, asta e treaba mea, nu talentul de a scrie ode mi l-am exersat în ultimii vreo 20 de ani), vă spun că am urmărit interviul lui Nicușor Dan de la Digi, de săptămâna trecută. Nu am să comentez aici prea mult răspunsurile în sine. Cu unele nu m-a convins deloc. De exemplu, de ce nu a fost, totuși, la întâlnirea ONU, președintele având datoria de a ne reprezenta pe plan extern.
Alte răspunsuri au fost destul de vagi, dar pot înțelege că mai are nevoie de timp și de informații ca să vină cu explicații mai clare. De exemplu, cine (persoană/instituție) din statul român a greșit din prostie sau din neștiință sau intenționat la alegerile de anul trecut (am înțeles că și Iohannis a greșit, dar cred că merităm răspunsuri mult mai concrete), ce au făcut serviciile secrete cu informațiile pe care le aveau privind pericolul rusesc de la alegerile din 2024 etc.
La alte întrebări, precum problema energiei scumpe, nu am înțeles mare lucru despre cum se rezolvă problema. Cine sunt „speculatorii” din piață despre care vorbește președintele? Companiile private, cărora nici pe departe nu le plâng eu de milă, dar care au de recuperat miliarde de la stat din subvențiile date de același stat? Sau, poate, alții sunt speculatorii? Sau cum se schimbă lucrurile la ANRE, care înțeleg că nu își face treaba, așa cum ne spune președintele.
Mesajele mai ample și mai ferme, iar aici cred că a fost bine, de data asta, au fost cele referitoare la războiul hibrid al Rusiei în România, susținerea de către ruși a lui Georgescu, faptul că statul are, în primul rând, datoria de a ne apăra și informa. Și au mai fost și altele.
Dar lăsând toate răspunsurile astea deoparte, partea bună pe care am văzut-o eu în acest interviu este că șeful statului, spre deosebire de toți politicienii momentului, s-a poziționat uman față de poporul ăsta. Nu, nu mă aștept ca politicienii să facă consiliere psihologică cu cetățenii, dar liderii țării au obligația, în opinia mea, de a se comporta ca oamenii cu cetățenii. Au obligația de a le arăta atât respect, cât și compasiune. Au obligația de a le da și o rază de speranță, chiar și când lucrurile sunt foarte grele, cum e cazul acum.
Au obligația de a nu da vina pe cetățeni pentru faptul că politicienii i-au furat zeci de ani sau că instituțiile statului sunt, în mod evident, slabe și mai deloc orientate spre interesul oamenilor. Au obligația de a nu le cere cetățenilor să înghită la infinit hoția politicienilor și nedreptatea care li s-a făcut, spunându-le că ei trebuie doar să facă sacrificii. Și voi da un exemplu clar aici, care m-a înfuriat (și nu doar pe mine): atunci când și-a început mandatul de premier, întrebat de dezastrul guvernărilor anterioare, Ilie Bolojan a răspuns: „Nu e timpul să tragem pe cineva la răspundere, e timpul să facem toți sacrificii ca să salvăm țara”.
Adică, de ce, de exemplu, nu am face sacrificiile pentru a ne salva țara, dacă tot am ajuns la sapă de lemn, dar nu i-am și trage la răspundere pe vinovați, în același timp? De ce îmi ceri mie, cetățean de bună credință, doar să muncesc și să fac sacrificii, în condițiile în care politicienii – cu nume și prenume – au furat tot ce era de furat? Au umplut instituțiile de neamuri și de amante? Au distrus economia, educația, sistemul medical, justiția etc? De ce? Ce dreptate mai e asta și ce motivație îmi dai tu, premier, să te cred și să mai fiu și capabil să muncesc pentru a salva țara, în condițiile în care pui asupra mea o presiune socială și financiară tot mai mare? Insuportabilă, chiar.
Liderii sunt acei oameni care își înțeleg real și uman oamenii pe care îi conduc. Nu e doar despre a încerca să faci bine, nu e doar despre a fi un profesionist, ci, ca lider, ești obligat să ai moralul ridicat și să transmiți asta în jurul tău. Să dai veștile proaste, dacă ele sunt, dar să dai și soluția, însoțită de măcar puțină speranță. Altfel, mai ales atunci când ajungi în funcții precum șef de stat, premier, ministru, eu cred că nu ai ce căuta dacă înțelegi doar că trebuie să bifezi niște cifre. Riști ca, pe drumul cifrelor, să pierzi toți oamenii din jur.
Înțeleg perfect că nu trăim deloc vremuri bune și că, după 35 de ani, constatăm că suntem în prăpastie. Nu mă interesează ca liderii țării să ne mintă, să ne binedispună, să ne recite poezii și să ne cânte un cântecel. Nu despre asta vorbesc. Ci de faptul că o țară îmbolnăvită de sărăcie, frustrare, ură, neputință în fața mafiei din instituțiile publice, o țară năucită de dezinformare, o țară care nu mai are repere sănătoase, o țară umilită atâta vreme, o țară îndobitocită de-a dreptul și lovită inclusiv în cele mai adânci credințe ale ei, chiar și în credința în Dumnezeu, folosit și batjocorit inclusiv de politicieni, o astfel de țară, deci, nu cred că poate fi repusă pe picioare doar cu cifre. Doar cu tabele în .xls. Doar cu vești care se rezumă la: trebuie să munciți mai mult, trebuie să plătiți mai mult. Trebuie să… trebuie să.
Vă voi da un exemplu: ești angajat într-o companie, iar șeful tău vine zi de zi cu o față de morgă și îți spune doar ce merge prost, ce obligații suplimentare mai ai, cât trebuie să mai muncești în plus, pe bani
tot mai puțini, spunând sec că asta e situația și trebuie să tragi pentru un bine neclar din viitor. Cu ce entuziasm te mai duci la serviciu și îți mai faci treaba? Cât de eficient mai poți fi? Și cât crezi că o poți duce așa, într-un loc unde îți petreci mare parte din viață și unde tot ce afli zi de zi este doar ce merge prost și ce sacrificii mai ai tu de făcut. Tu, care nu ai vreo vină că merge prost, deoarece tu ai tras acolo conștiincios, n-ai furat, n-ai mințit, nu ai tras chiulul, ți-ai dat toată silința.
Eu cred că, într-o situație de genul ăsta, poate că cifrele vor arăta mai bine la un moment dat, poate, dar în niciun caz compania aia nu va fi una sănătoasă și nu-și va atinge potențialul real. Din simplu fapt că, înainte de cifre, ai oameni, nu roboți. Ai persoane cu minte și suflet, cu credințele lor, cu problemele lor, cu nevoile lor. Oameni care se hrănesc și din speranță și credința reală că are sens ceea ce ei fac la serviciu, că are valoare ceea ce ei fac, că sunt apreciați, validați, respectați, răsplătiți inclusiv prin vorbe bune.
Am citit, la un moment dat, cred că într-o carte sau un studiu, nu mai rețin, despre leadership și mi-a rămas asta în minte. Majorarea salariilor nu este cea mai importantă motivație pentru a avea angajați fericiți, loiali, creativi, productivi. Ba chiar doar măsura de a majora salariile e inutilă. Oamenii tot îți vor cere bani și, după un timp relativ scurt, vor fi iar nefericiți. Poate vor mai primi niște bani, dar tot vor fi nemulțumiți. Ce aduce însă o valoare foarte mare e atunci când liderul unei echipe este și capabil să-i inspire pe cei din jur, este ferm, dar și blând, este corect, ascultă cu adevărat ceea ce i se spune, e interesat ca echipei lui să îi fie bine, are capacitatea să dea speranță, bazată pe fapte. Dar e o abilitate în sine de a le oferi speranță celor din jur, și nu toată lumea are această abilitate.
Iar ăsta este doar un foarte mic exemplu, pentru că problemele unei țări ca România sunt infinit mai profunde, mai complexe și mai dureroase, evident. Iar pentru a încerca să rezolvi asta, nu e suficient să fii doar un șef bun, doar un funcționar bun. Ci eu cred că e nevoie să fii, cu adevărat, un lider. Ceea ce România nu are acum. Dar, revenind la interviul lui Nicușor Dan, cel puțin nu am mai avut sentimentul, pe care îl am atunci când îi ascult pe majoritatea celor care ne conduc, că asist la o înmormântare, unde neamurile doar se bat, se bârfesc și se ceartă între ele.
