Alexandru PRIPON
Privind în urmă, trebuie să recunoaștem că am avut o literatură frumoasă. Oameni de cultură s-au ridicat din mijlocul unui ocean de cărți și au înduplecat condeiul, au scris texte care să prezinte contemporaneitatea lor, îmbogățind, astfel, contemporaneitatea noastră. Au fost enorm pentru acele vremuri, ar fi fost prea mult astăzi, s-ar fi irosit ori s-ar fi adaptat – cine știe? – la ritmul actual. Până și numai amintirea lor ar fi suficientă pentru a ne motiva, dar tocmai amintirea este prima care se topește în calea acestui val de respingere a lecturii. Chiar și în perioada comunistă, dincolo de limbajul de lemn patentat de semidocți, se scria plăcut. Platitudini sau adevăruri inversate, însă măcar exprimate cu talent, ocolind elegant cenzura, ajungând să hrănească, fie și insuficient, la limita subzistenței, minți și inimi.
De la o vreme, cultura autohtonă a coborât într-un straniu domeniu underground. Poate aici este și vina unor oameni importanți care, ajunși în poziții cheie, nu au știut să le arate generațiilor următoare drumul spre cunoaștere – singurul posibil –, preferând să-și descrie, în cadrul cercurilor restrânse, propria ascensiune mitică dincolo de înălțimile olimpiene. Sau poate este vina unor programe școlare plate, nesuferite, care au pus accentul pe comentarii, rezumate și referate, înfățișând cultura ca pe ceva teribil de abstract, de complicat, până la deplina îndepărtare a tinerilor. Vinovați putem găsi – poate chiar și pe noi, părinții care nu ne-am trecut copiii strada, mai departe de momentul naivelor povești și povestiri –, dar asta nu ne ajută cu nimic. Cine nu acceptă atât necesitatea, cât și frumusețea indescriptibilă a lecturii nu va compune cu adevărat, iar preocuparea scriitoricească i se va părea o pierdere de timp, menită celor care nu au altă treabă, mai bună.
Ce este de făcut? Ni se va spune că totul poate fi rezolvat cu niscaiva proiecte sau altfel de inițiative moderne, care presupun o tonă de hârtii și prea puține rezultate concrete. Nu diplomele și adeverințele, nu semnăturile și ștampilele, nu fotografiile de grup și filmările din unghiuri potrivite (ca să nu fie observată audiența redusă), nu toate acestea și altele asemenea ne vor vindeca din punct de vedere cultural, ci îndemnul simplu, însoțit de exemplul personal, spre lectură. Parafrazând, pofta de cultură vine citind. Orice și oricând, până la dobândirea unor gusturi proprii și a unor deprinderi. Oricum (volume tipărite sau digitale) și oriunde (acasă ori în metrou), până la descoperirea mirosului de carte și a unui spațiu propice confortului intelectual. Oricine merită să găsească, în spatele cuvântului, idei și imagini extraordinare, care să-i permită pășirea într-un vis, să-i confere forța de a încerca să-l transpună în realitate și, dacă se poate (cum să nu se poată?), iscusința de a-l descrie și altora, spre a da naștere la noi și noi vise.
Aceasta este calea de urmat. Empiric, uneori, poticnit și cu degete nepricepute la întoarcerea filelor, dar continuând și nelăsând fleacul cotidian, mereu maestru al deturnării atenției, să stea în calea minunatei obișnuințe de a citi. Cuvintele necunoscute îi vor determina pe copiii noștri, într-un final, să folosească un dicționar și să își îmbogățească vocabularul, gândurile complexe îi vor predispune spre meditație și înțeleaptă înțelegere. Drumul este lung și niciodată isprăvit, dar nimeni, niciodată, nu trebuie să renunțe, în ciuda eventualelor opreliști, fie ele izvorâte dintr-o prea puțin flexibilă programă școlară, fie din presiuni sociale ori de altă natură. Deoarece gândirea este cea care ne definește cu adevărat, iar noi, aș spune – cu o cutezanță pe care vă rog să mi-o iertați –, suntem, în mare măsură, rodul a ce și cât am citit.
