Alexandru PRIPON
Capcanele descentralizării acute a presei, ca urmare a dezvoltării fenomenului new-media (dacă tot trebuia să dăm vina pe cineva sau pe ceva anume), sunt multe și greu de explicat în doar câteva cuvinte. Explicat din punct de vedere economic sau doctrinar-ideologic, acest hiatus pare să aibă logică, însă tocmai logica este cea care îi lipsește falsei nevoi a retragerii în munții cugetului, cu pretext eremitic, dar cu intenția vădită de a propulsa proiectile colțuroase către lumea lăsată în urmă. Deoarece, în multe cazuri, decizia solitudinii pe drumul informării și educării este un dar otrăvit, cei mai utili mercenari (spre exemplu) ai imposturii fiind recrutați dintre călători singuratici, nu dintre membrii unei comunități.
Concret vorbind: lipsit de filtrele specifice redacției, mesajul se diluează până la neverosimil ori se concentrează pe nimicul înfoiat inutil, oscilând între semnul vădit al neputinței jurnalistice și demonul mascat al unui parti-pris găunos. Fără persoane în jur care să atragă atenția, să tragă la răspundere sau de urechi (la figurat, firește), cuvântul poate sări ușor pârleazul dintre metaforă și gogomănie, transformând comunicarea jurnalistică într-o perpetuă vizită la „Cascadorii râsului”. Cine poate spune dacă un influencer cu ștaif de gazetar online – am ales la întâmplare această categorie, încă situată într-o zonă gri – informează din bunătatea inimii sau este plătit pentru a susține veridicitatea unei știri dubioase? Cine poate verifica în ce măsură sunt corecte demersurile propagandistice apărute pe site-uri cu nume pompos și pretenții de ziare adresate internauților? Cine sancționează derapajele efectuate pe net și considerate de mulți neinstruiți ca fiind exemple de profesionalism și mostre de adevăr necenzurat? Evident, nu aștept un răspuns.
Rezultatul dureros al fărâmițării mass-media prin colțuri abia salubre din vastul spațiu web constă, din păcate, în vizibila dispariție a credibilității, extinsă de la câteva cazuri, izolate, la o întreagă branșă. Generalizarea aceasta (pripită) și ancora de vreme rea azvârlită în hăul desuetitudinii, vorbele care conving, deși nu transmit mai nimic real, și afișarea legitimației de jurnalist ca pe un accesoriu, cele de mai sus adăugate altora, greu de enumerat, mă determină să cred că, uneori, este absolut necesară delimitarea de aberant. Spre exemplu, ar trebui specificat faptul că nu orice blog este cu adevărat o publicație online (fie și una cu periodicitate haotică), nu orice podcast sau vlog reprezintă un act jurnalistic din domeniul audiovizual, nu orice postare pe rețelele sociale are valoare de știre sau reportaj. Discriminatorie, probabil, această delimitare poate salva cugete și mângâia suflete într-o lume care dă să îmbrățișeze derizoriul cu trista conștiință a inutilității oricărui alt demers, deoarece, privit din spate și admirat din profil, negândul perfid, asumat voluntar și hrănit conștient, seamănă izbitor de bine cu o idee bună, coerentă, folositoare. Iar trezirea din iluzie este, cel mai adesea, doar artificiul scenariștilor unor filme cu buget redus, convingătoare până la ațipire.
Vă spun aceste lucruri deoarece am remarcat că, nebăgate în seamă și lăsate să-și găsească un obștesc final ca urmare a cernerii valorilor, în timp, aberațiile capătă calitate de canon pentru unii dintre noi, mai ales atunci când existența ne este covârșită absurd de informații distorsionate și idei contorsionate, într-un tablou al veșnicelor, improbabilelor conspirații puse la cale de unii sau de alții. Suntem de bună credință, deci ușor de înșelat, căci nu știm (nu avem cum) să observăm, în jur, labele păroase ale lupului îmbrăcat în piele de oaie, hotărât să vâneze nemilos și să ucidă spirite – de foame sau din plăcere, nimeni nu știe.
Un om neinformat este ușor de învins. Un popor dezinformat este ușor de anihilat, valorile sale fiind ori expediate în neant, ori asimilate, cu alt nume și istorie calpă. Și aceasta este adevărata, colosala problemă pe care o scoate la iveală dezbinarea actului jurnalistic, evidentă prin amplasarea vorbelor văcsuite corespunzător la limita cugetului, în zone încă necartografiate, menite unei lupte de gherilă cu final previzibil. Forma butucănos-realistă și fondul hidos-găunos – ambalajul și mesajul – constituie doar începutul unui lung drum prin iluzie și deziluzie, cu un scop greu de înțeles, astăzi, și greu de contracarat, pe viitor.
De aceea, cred cu tărie că jurnalismul real trebuie să se delimiteze de anumite artificii pseudomediatice, menite să epateze și să deturneze atenția. Iar publicul trebuie prevenit, într-un mod serios, privitor la capcanele dezinformării și calitatea unor surse, mai ales din spațiul web, atent construite pentru o falsă edificare. Deoarece nu mulți au forța de a recunoaște impostura. Cu toate că, în ultima vreme, mi s-a întâmplat să văd tot mai des, sub diferite forme, o scenă interesantă, în care un amic ori un necunoscut îi povestește cuiva ce a citit/ascultat/văzut pe net, stăruind asupra aspectelor conspiraționiste și deplângând calamitățile previzibile. Interlocutorul, lăsând capul într-o parte și privind ușor încruntat, spune doar atât: „Du-te, băi, de-aici cu prostiile astea!”. Formulare contondentă care mi se pare mai cuprinzătoare decât un întreg tratat pe tema aceasta, demnă de a fi așezată, fie și parțial, într-un motto sau pe un blazon. Ori, de ce nu, într-un titlu – ceea ce am și făcut.
